Constatare sau îndemn?

 

           „Fiecare dintre noi ocupă locul pe care îl câștigă.”  E un slogan ce poate fi auzit zilnic la postul public de radio România actualități.

            Dacă zicerea în cauză este numai o constatare jurnalistică, cred că poartă în ea o umbră de sadism care arată poporului ăsta despicarea lui evidentă în clase. Clase antagoniste și deloc asemnătoare ca nivel ori mod de viețuire. Recte, în săraci și bogați. Vezi dom’le, atât ai putut și ai ajuns sărac! Ori „atât ai putut” și meriți să ocupi un loc în gașca bogaților. Despre clasa de mijloc nici nu știi ce să mai crezi deoarece cea mai mare parte a ei visează la cariere pline de bani, însă cu greu poate depăși condiția de aspirantă către ceva ce nu mai apare la orizont. Așa că nu-i rămâne decât să trăiască într-un  mod „egoist”, de azi pe mâine…

            Dar, dacă dictonul în cauză este un îndemn lucrurile par să se schimbe. Și asta pentru că aceste cuvinte sunt un mijloc subtil de manipulare a conștiinței oamenilor prin care sunt îmboldiți să lupte. Păi nu?! Pentru a câștiga ceva trebuie să lupți. Deci, implicit, pentru a avea locul tău în această lume trebuie să duci o luptă. Zi și noapte, fiindcă altfel pierzi! Că n-am auzit niciodată că poți ocupa un loc în această lume după ce ai jucat la loto ori la loteria bonurilor fiscale. Cel mult poți să treci – vremelnic – dintr-o clasă, a săracului/aspirantului, în cea a unui bogat. Un bogat fals, rar și de cele mai multe ori nefericit (uite de aia nu joc eu la loto…).

            Nu îmi e clar cum vor reuși să-și ocupe un loc în această lume cei 300 de mii de copii ai românilor plecați să slujească patronii altor state. Deocamdată, am văzut că tânăra generație își alege standardele de valori din mediul online, mai ales de pe site-urile de socializare. Mai mult ca sigur că așa dorește și radioul național să trăiască națiunea română, pentru că din cinci în cinci minute invită ascultătorii să intre pe FB…

            Cât privește bătrânii, nu mai are rost să facem vorbire. Aici jalea este extremă și sloganul radiodifuzat zilnic se poate respinge ab initio, deoarece în cazul lor se așteaptă ca să elibereze cât mai iute locul câștigat… Apropo, știe cineva de ce tembelii ăia din Vest își apreciază bătrânii și au grijă de ei?

            Vă urez să  aveți grijă de locul pe care l-ați câștigat!

Reclame

Guvernul și moaștele.

           Tocmai s-a aruncat pe știri vestea că premierul, vicepremierul și alți miniștri s-au dus la moaște. De ce și pentru ce, ei știu. Tocmai s-au terminat toate problemele țării, toate sunt rezolvate șnur, așa că ce și-au zis: „Haide și noi la moaște!” Că le-au și pupat ori nu, asta nu s-a mai spus, dar nu cred că asta poate să ne aducă mai mulți km de autostradă sau de cale ferată… O să-mi zică unu’, știu eu cine, la ce draq ne trebuie km ăștia… avem chestii mai importante decât astea. Acuma, cu moaștele astea, nu cred că există o inepție mai mare inventată de biserică, egală de altfel cu  pupatul icoanelor. Nu există cale mai sigură să te procopsești cu oricare din bolile infecto-contagioase cu transmitere orală ori respiratorie. Însă românii stau la cozi să se roage/să pupe moaștele pentru noroc și sănătate și, ce să vezi, tocmai te-ai ales cu o hepatită virală acută (ș.c.l.)!

            Interesant este că din delegația guvernamentală, de la moaște, nu a făcut parte și ministrul sănătății. Vorba înțeleptului de la cârciumă: „cine știe cunoaște…”

La făcut tărie.

            Pe la început de iulie, ziceam pe aici că „E vară”. Prin prima decadă a lui septembrie, în „A trecut fără să fi venit”, eram dezamăgit că mi se prăbușiseră speranțele care mi le pusesem în căldura soarelui, singura care mai poate face un bine oaselor atinse de reumă.

            Acu’, veni toamna. Ce-i drept cu multe culori. Cam grăbite să alunge verdele din peisaj. E dimineață. Rece. Singurul remediu să scapi de amorțeală și dureri de oase este să faci primii pași. Pe jos rouă multă, pe acoperișuri s-a lăsat bruma… Niște cocoși răgușiți peste noapte se luară la întrecere, dar nu prea le iese. Undeva pe câmp, unu fără somn încearcă să pornească un tractor amorțit. La câteva case depărtare se aude  o benzopilă. Mai pe românește o drujbă… deși, nici asta nu-i pe românește…63-oct_18

            Una peste alta, cam toate se mișcă. Dar cu încetinitorul. Chiar și o rază de soare care se strecoară printre crengile teilor, de-mi lungește umbra spre apus ca unuia din planeta giganților. Le las pe toate în plata lor și mă apuc de treburi mai serioase. Scos cenușa, de adus vreo patru brațe zdravene de lemne de foc, șapte găleți de prune, lipit marginile și țeava și, mai la coadă, aprins focul. Aaaa, la ce? La cazanul bătrân, unde aproape în fiecare toamnă iese oleacă de tărie…

            Mulți care au gustat-o o laudă. Eu nu. În general nu prea m-am lăudat cu faptele personale, dar mai fac și eu câte o abatere de la regulă. Numai că, anu ăsta, chiar să vreau și nu prea aș avea motive serioase de laudă deorece vara n-a fost serioasă. Prin urmare, materialul, adică pruna dom-le, n-a fost să fie așa cum ar fi trebuit. De unde se vede că nu doar lumea este într-o permanentă algie, dar a început și vremea să o copieze…

            Și cu toate astea, greșește cine zice că la țară, acolo la talpa satului, lumea stă degeaba. Așa că, la bună auzire.

64-oct_18

Mascaradă.

             Cică la turneul de la Wuhan, a avut loc o petrecere de deschidere. De ce la deschidere și nu la închidere, asta e treaba lumii să petreacă probabil cât mai mult cu62-sept_10 putință. La respectiva petrecere jucătoarea numărul unu a lumii ar fi purtat rochia din foto alăturat. Deci facem paradă cu rochii de peste 1200 euro, iar pe teren ne desființează numărul 30 mondial… Pe lângă asta, sincer vorbind rochia în cauză arată deplorabil. E drept că asta se datorează și „contextului” pe care este așezată!

          Pentru mascaradă ieftină se putea duce în Mamaia, nu trebuia să meargă până în China, la Dongfeng Motor Wuhan Open…

          P.S. Apropo, se zice/motivează  că înfrângerea se datorează unor dureri lombare. Unde erau durerile lombare la petrecerea de deschidere când, cică, a produs imagini de senzație!??

Întrebări fără răspuns (3).

        Oricare dintre speciile cunoscute trăiesc la intensitate maximă atunci când percep că le este amenințată existența. Fireasc ar fi să ia măsuri de autoprotecție și să dea dovadă de inteligență, cu ajutorul cărora ar putea evita fatalitatea. Oare degringolada ce transpare din orânduirea actuală a pământenilor să fie un presentiment al faptului că apocalipsa nu este prea departe? Altfel, este inexplicabil de ce, în mod progresiv, dăm dovadă că ne-a cam părăsit inteligența.

            Știe cineva de ce trebuie să luăm petrol din adâncuri (uscat și mare) și să-l aruncăm peste tot, la suprafața pământului, sub formă de plastic?

            Se fac acțiuni de ecologizare ici-colo. De ce trebuie să le confiște mai mereu politicenii, care trimit câte un emisar ce transmite participanților că partidele au trimis sacii de gunoi?…

            Șeptelul de pe suprfața pământului poluează cu metan cu mult mai mult decât toate autovehiculele din lume. Dacă nu mai folosim mașinile se rezolvă problema cu poluarea?

            Ecologiștii spun să nu mai cumpărăm apă îmbuteliată în plastic și să folosim apa de la robinet. Întrebarea este unde punem rugina ce trebuie curățată din filtrele de la chiuvetă, din două în două zile? Nu cumva în rinichii personali?

            Pentru ce studiază elevii la școală ecologia dacă după ce ajung pe stradă aruncă ambalajul de la croissant pe jos? Și dacă ar fi doar asta…

A trecut fără să fi venit.

        Numai vară nu s-a numit cea care s-a încheiat. Cerul a fost, mai mereu, așa.

51-sept_10

Cu toată ploaia căzută, pământul suferă…         52-sept_10

Ceva vreme în urmă erau frumoși și demni. Dar nici bătrânețea nu-și pierde demnitatea întotdeauna.          53-sept_10

Via s-a chinuit să dea ceva din rodul promis. Realizare fără medalii și diplome.          54-sept_10

Culori de toamnă. Se mai îngrijește de ele verdele. Așa numai să treacă examenul de sezon…55-sept_10

… și pentru asta aduce în fața ochiului chiar și spinii.     56-sept_10

Stupii părăsți au pierdut orice urmă de viață, de multă vreme…      57-sept_10

…iar ceva mai jos, o gheată veche le ține de urât.         58-sept_10

Nici merele nu ne spun nimic anul acesta. Vreme capricoasă, recoltă neînsemnată.          59-sept_10

Până și dovlecii au căpiat. Altfel, e greu de explicat de ce s-au cocoțat în vârfuri de gard…          60-sept_10

Doar motanul pare să fie mulțumit. În lumina apusului, profită și trage un pui de somn pe cimentul călduț.           61-sept_10

Și uite așa a trecut vara… Mie mi se pare că nici n-a venit.

Detașare.

                Un prieten care îți cere mai mult decât vrei să-i oferi și, mai ales, mai mult decât poți se aruncă în categoria celor lipsiți de bună-cuviință. Iar această lipsă ne este imputabilă fiecăruia dintre noi, deoarece n-am sesizat-o atunci când ni l-am făcut prieten. Prin urmare, nu trebuie să ne lamentăm. Cel mult ne detașăm. Peste toate, dacă îți mai și spune ostentativ că nu arăți bine, atunci când tu (poate) trăiești din mila străinilor,  probabil că „merită” ceva mai mult decât o detașare…

 

Rezultat.

            Știre: „Simona Halep este primul cap de serie nr.1 eliminat în primul tur, din istoria U.S. Open.

            Motivul?  Kaia Kanepi, 33 ani, locul 44 în clasamentul WTA!

            Rezultatul: încă o dovadă că de ceva vreme locul întâi în tenisul mondial este ocupat de către o impostoare ajunsă acolo întâmplător și, mai ales, datorită hiatusului de valori din tenisul feminin mondial.

            Perspective? Românii orgolioși se vor lăda în continuare cu ea pentru că nu au alt motiv să se umfle în pene… Ce, e de colea să fii „prima în lume”…

Un ceas.

        50-aug_23Se zice precum că ceasurile elvețiene dețin supremația în rândul instrumentelor de măsurare a timpului. Nu contest asta. Doar că în urmă cu exact patru decenii, de ziua mea, am îndrăznit să cumpăr unul japonez. Cel de alături. De atunci, m-a însoțit zilnic și am trecut împreună prin tot ceea ce se numește viață, cu problemele și bunele ei, ca doi prieteni…

      Paradoxul face că prinde suflet numai dacă eu îl agăț la mănă, iar el, obiect credincios prin configurația lui japoneză de excepție, îmi arată trecerea implacabilă a timpului… Implicit a mea prin această lume, fiindcă îmi amintește cu prisosință de multe ore și minute în care s-au petrecut vrute și nevrute…