Singur cu eternitatea.

           Când ajungi în locuri unde a murit sau a început o etapă a vieții, simțurile vibrează într-un mod aparte, iar unele din întrebările ceva mai apăsătoare se transformă în speranțe. Este un loc pe Pământ, unde asfințitul sorelui e mai trist decât în altele, cu companie sonoră de tălăngi ale vitelor ce se întorc de la pășune și peste care se lasă un miros amețitor de cetină și de ciobani bătrâni. Ceva mai încolo, încă se zărește culoarea cenușie a stâncilor muntelui dinspre Nord, iar la urechi ajunge sunetul unui izvor apropiat, ce sigur este și rece. Deși pare, locul nu este unul uitat de oameni și de timp…

            Dimpotrivă, de la casa gazdei unde ședeam, începe o uliță pe care găsești mai mereu gâște și copii de toate vârstele. Toți plini de gălăgie. Cu pași mici și leneși îi las în urmă și ajung la poarta unui cimitir, presărat cu margarete și garofițe de câmp și mai apoi nimeresc într-o poieniță smălțuită cu flori, din care răsar niște stânci uriașe albe, aproape sferice. Parcă sunt ouă preistorice de dinozauri…

            În față mă întâmpină un deal plin de pini și pe măsură ce mă apropii de el, cerul se umple de ramuri, care n-au altă treabă mai bună decât să trosnească. Niște veverițe sunt tare fericite fiindcă pot speria trecătorii. Deocamdată… numai pe mine. După ce termin urcușul dealului, îmi zic mulțumit că efortul a meritat deoarce sus panorama e încântătoare, iar vântul e bucuros de oaspeții ce-i află aici…

           Orizontul e larg, iar jos cimitirul satului parcă se șterge din cadru, așa cum s-au dus pe aripa timpului și sufletele celor plecați la stele. În spatele meu pădurea de pini foșnește la unison cu ierburile prin care pășesc, timp în care  mai arunc o privire peste satul care pare să se mai liniștească. Pe coama dealului se ivește o poieniță, parcă din senin, iar în mijloc se află o cruce veche de piatră, scrisă cu litere slavone pentru a aminti trecătorului vreun eveniment de demult. Nimeni nu știe, nici mușchiul crescut pe ea… totul a căzut în uitare… Sunt singur, absolut singur, pe un covor înalt de flori, lângă pădurea de pini, cu cerul albastru ce pare că se prăbușește și, probabil, lângă un mormânt secular. Singur cu eternitatea. Nici liniștea puternică a singurătății și nici adierea rece ce vine dinspre munți nu reușesc să mă determine să fac cale întoarsă. Habar nu am de ce, dar mă trezesc întrebându-mă: „Unde ești ?”

            Mai zăbovesc ceva timp și când zăresc primele stele încerc să-mi fac curaj să răspund la o dilemă veche care circulă prin mintea mea: „mai ești stăpân pe viața ta și pe dorințele tale?” După câteva minute bune de căutare ajung la aceeși constatare ce apare aproape inexorabil: „dintre toate biruințele, cea mai grea este asupra ta însuți”. Îmi zic mai apoi că mâine, probabil, mă voi agăța de o altă speranță, astfel că decid să mă întorc de unde am plecat. Așa… singur.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s