Un dascăl.

           Pe la mijlocul deceniului opt al secolului ce „tocmai” a trecut, într-un liceu de provincie trăia și muncea un profesor care cu greu poate fi dat uitării. Fizicul nu-l ajuta nicidecum, fiindcă era posesorul unei burtici proeminente și al unui început de chelie frontală. Colac peste pupăză, nu era nici prea înalt, iar fața mai că aducea cu o lună plină. În acest mod rezulta un fel de om-butoiaș, înfipt pe două picioare destul de scurte, ce se găseau într-o perche de pantaloni în care intrau lejer trei liceeni slăbănogi… Desigur că slăbănogii i-au găsit iute și o poreclă. „Micul balerin” i-au zis. Asta fiindcă atunci cînd mergea, mâinile, nici ele prea lungi, circulau pe lângă burtica aceea impozantă într-un mod aproape cazon și dacă venea spre clasă cu catalogul – întotdeauna în mâna dreaptă – puteai să simți ce curent de aer genera acestă mișcare amplă de la bărbie, până în spatele osului coxal… Dar porecla mai venea de undeva, deși pare mai greu de crezut. Avea un obicei în sala de clasă, de a se întoarce brusc la 180º, cu ușurința unui dansator foarte bun, ce probabil fusese. Obiceiul era extrem de periculos pentru cei care, la lucrările scrise, ar fi fost tentați să umble „pe dedesubt” ori să vorbească cu vecinul.

            De ce extrem de periculos? Fiindcă n-am apucat încă să vă spun, era exigența întruchipată până la ultimul lanț din ADN-ul lui. Pentru el elevul avea o singură datorie: să știe. În consecință trebuia să citească, să rețină, să vorbească în modul cel mai corect cu putință, să scrie frumos sau măcar lizibil, să fie politicos și punctual. Spusese cerințele cu voce calmă la prima întâlnire, la prima oră la clasă, uitând-se peste ochelari și abia zâmbind, șmecherește, într-un colț al gurii. Fin obesrvator și bun cunoscător al psihologiei elevului, vroia să vadă reacția fiecăruia la ce urma să se numească provocarea lui pedagogică pentru încă patru ani.

            Sigur că atunci, la prima întâlnire, nici unul dintre bobocii dintr-a IX-E nu bănuia că starea lui de spirit putea lua înfățișări mai greu de închipuit. Pe parcursul anilor a arătat o stare de calm, de om bun, în multe cazuri blând, ce demonstra că este posesorul unei sensibilități aparte și care trăia explicațiile predate la tablă. Era genul care te obliga să te abați un pic cu gândul la Domnu Trandafir al lui Sadoveanu. Atunci când era cazul se nășteau și glumițe, fiindcă glume ar fi cam mult spus, caz în care reacționa într-un mod original. Își scotea cu mâna dreaptă ochelarii, gata-gata să-i rupă și zâmbea cu nasul ridicat, cercetând la fiecare efectul poantei respective. În clipa în care ochelarii ajungeau la locul lor, pe nas, nimeni nu mai zâmbea fiindcă lucrurile redeveneau serioase. Nimeni nu era abonat la note. Puteai să fii elev de nota nouă (fiindcă zece nu-l scria prea des) și te trezeai cu nota doi dacă-l dezamăgeai ori dormeai…

            Înfățișarea greu de închipuit și greu de uitat era cea în care acest dascăl se mânia, ipostază în care ce-i drept a fost văzut de vreo 3-4 ori. Pe vremea aceea erau mulți actori de prestigiu, dar greu l-ar fi interpretat vreunul într-un astfel de rol… Enervarea ori iritarea lui din cauza unei probleme școlare, care sigur era deosebită și cu implicații serioase, se declanșa cu același gest de a-și lua în mod brutal ochelarii de pe nas. De aici mânia lui creștea în intensitate și ajungea la forța exploziei unui vulcan. Viteza lui creștea nebănuit de mult, aproape alerga printre noi ridicați în poziția drepți, uitându-se cu furie și în același timp întrebător: „cu ce v-am greșit eu?” În două rânduri, pe cei mai recalcitranți, i-a pălmuit zdravăn, însă nimeni n-a auzit ceva legat de vreo reclamație la adresa lui. Cu siguranță supărarea nu făcea parte din natura lui, însă și în astfel de momente punea prea multă patimă, la fel ca în profesiune. Nu-i făcea bine mânia. Probabil și din cauza asta suferea de câteva afecțiuni de care nu se plângea și pe care le ducea cu demnitate. Și tot cu demnitate își ducea și singurătatea printre miile de cărți din casă, soția părăsindu-l cu mult timp în urmă, fără să-i lase urmași…

            A rămas un etalon în profesie, erudit adevărat, corect și un personaj care n-a făcut niciodată compromisuri. Nici măcar cu el. Cerul să-l aibă în grijă. Se numea Paul Popescu.

Anunțuri

2 gânduri despre „Un dascăl.

  1. Frumos ! Uşor liric, dar meritorie este recunoştinţa de astăzi a unui elev de ieri faţă de profesorii săi. Floare rară, astăzi, recunoştinţa ! Faptul că am avut profesori buni este dovedit de ce am construit noi după 1950 şi până în 1989. Acum cu ce se pot lăuda generaţiile care ne urmează ? Ţara arată rău pentru că tineretul este puţin educat şi egoist, îngâmfat, lipsit de respect faţă de munca altora. De altfel, patronii nu preţuiesc munca ( de aceea o plătesc prost), ci preţuiesc doar „învârtelile”, acumularea rapidă (citeşte „primitivă”) de capital. Karl Marx a avut dreptate, încă o dată !
    Cum scria Eminescu ? „Ai noştri tineri la Paris învaţă la gât cravata cum se face nodul…”, nimic practic, nimic productiv, nimic pentru naţiunea română…Totul pentru individ, totul pentru „Evropa” ! Restul să piară, ca să moştenească americanii, britanicii, nemţălăii sau ruşii lumea .

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s