Dorința de nou.

            Când tatăl îi spuse puștiului că va merge în vacanță în tabără la mare, nu prea știu ce să spună. Sentimentele se cam încâlceau în mintea lui deoarece dorința de nou îl ispitea să facă pasul, iar teama de locurile necunoscute, depărtate, îl ținea pe loc. Nu plecase niciodată de lângă casă în acel prim deceniu al vieții lui și, mai ales, pentru două săptămâni… Două săptămâni i se păreau enorme, după ce făcu calculul timpului!

            Cum însă pregătirile continuară și părinții se foiau după câteva haine mai acătării, o valiză, ba mai făceau și calcule de la ce capitol de cheltuieli „se rup” ceva bani de buzunar pentru această aventură, puștiul nu mai avea cum să se așeze de-a curmezișul și să zică nu. Și cum orice aventură începe cu un drum și acesta a început cu rata. Nu știți ce este rata? Ah, rata e hârbul acela prăfuit de autobuz, care nici măcar nu avea traseu pe șoseaua lui, ci la vreo doi kilometri, iar stația era tocmai în fața Sfatului popular… Cu rata asta, în care mereu mirosea a benzină, trebuia să ajungă la oraș. Deh, așa era regula cu tabăra, numai acolo la o școală anume se adunau toți kinderii care mergeau în tabără! Noroc cu tatăl lui. De ce noroc? Păi valiza lui din carton maron îi ajungea până la umăr, dacă o așezai de-a latul și nu era deloc ușoară. Mamă-sa, altfel grijulie și atentă, îi așezase toate lucrurile pe categorii de folosință și de… vreme. Avea și cheiță valiza asta, ce stătea spânzurată de o sforicică la gâtul lui slăbănog. Așa că până la oraș scăpă de căratul ei.

            S-a constituit hoarda de înscriși în tabără și firește a urmat o călătorie cu trenul, călătorie care era bine că începuse, dar era destul de rău fiindcă părea că nu se mai termina!  După vreo cinci ore, în care nu zărea decăt câmpuri întinse cu porumb, floarea-soarelui ori alte cereale și uneori câte o gară prin care mișunau doi-trei călători transpirați, dar  și mirați de ce nu oprește trenul acela și la ei, trenul a ajuns într-un oraș căruia i se spunea Capitala. Mulți dintre picii gălăgioși au început să țopăie fericiți pe culoarul vagonului oprit și țipau „am ajuns la mare, am ajuns la mare!…” Asta până când, un instructor mustăcios, i-a potolit. După care le-a spus tuturor,  pe un ton grav de judecător, că trebuie să-și ia lucrurile și să coboare în ordine, fiindcă vor schimba trenul… Dezamăgirea că n-au ajuns la mare a durat vreo trei ore, după care s-a transformat într-o nădejde nouă, asta pentru că au urcat în alt tren, care sigur ajungea la mare…

            Și așa s-a și întâmplat. Desigur după alte câmpuri de porumb, floarea-soarelui ori alte cereale, parcă mai întinse decât primele. Așa de întinse că nu le ghiceai capătul, iar puștiul tot căutând-ul, s-a plictisit, a obosit și și-a pierdut toată sprinteneala. Își reproșa deja că, dacă ar fi știut că marea asta e așa departe, făcea mai bine să stea acasă cu mașinuțele lui de tablă și cu fratele lui… „Chiar, ce o fi făcând el acum, singur?” … singur, însemna firește fără el…

            Întrebarea asta l-a chinuit timp de 14 zile. A fost întrebarea care i se oprea în gât, în fiecare dimineață, când se trezea într-unul din cele 50 de paturi ale pavilionului, când privea pe fereastră la frunzele plopului de afară, luminate când și când de soare, fiindcă se legănau în bătaia brizei. Parcă i-ar fi făcut așa cu…mâna și i-ar fi zis: „azi e vreme bunăăă!” Întrebarea îi revenea și când se întorcea topit de soare și sete pe „drumul suferinței”, adică de la malul mării, până în tabără – nu erau decât vreo 800 de metri!… Nici de masă nu-i ardea de cele mai multe ori, cu toate că mânca pentru prima oară la o cantină, iar mâncarea părea fără cusur…

            După-amiaza, toată suflarea taberei avea program obligatoriu de odihnă, la pat. Era momentul aproape tragic, fiindcă puștiul ajunsese să regrete, mai mult decât își imaginase, plecarea de lângă casă. Regretele s-au transformat în lacrimi,  care nu le vedeau ceilalți, fiindcă se ascundea bine sub pătura aceea țepoasă, de neuitat…

            Noutatea la care visase, când auzise „mergi în tabără”, se consumase uimitor de repede, fiindcă acum nu vedea nimic fantastic în a sta câte 10 minute cu burta în sus și-n jos pe nisip,  la comanda unuia care îi fluiera ca ei să nu adoarmă la soare… Apoi mai era bălăceala în mare, altfel plăcută și revigorantă, dar… cam atât! Păi, ce el cu prietenii lui de-acasă nu puteau să trântească <o tabără pe valea Cernei>, cât ai zice pește, cu două cearșafuri pe nisip și scaldă, cât e ziua de lungă?! Ideea cu tabăra nu i se părea că fusese alegerea bună în vara aceea… așa că nu-i rămăsese decât să numere cu emoție fiecare zi până la plecarea trenului acela, care nu oprea decât în două gări. Va ajunge el odată și odată la fratele lui, căruia trebuia să-i spună, neapărat, că se gândea la el în fiecare dimineață, atunci când plopul îi făcea cu mâna… Și, probabil că, îi va mai zice să nu-și pună niciodată dorințe care te ispitesc ușor.

Anunțuri

2 gânduri despre „Dorința de nou.

  1. Ar trebui să începi să-ţi scrii amintirile. Se pare că ai ce spune şi cam cu ce.
    Ce stranie este iubirea de frate ! Îmi aminteşte de romanul „De veghe în lanul de secară”, de Salinger. Interesantar fi să duci amintirile din pruncie până astăzi şi să foloseşti, comparativ, mesajele de pe „net”, scrise reciproc în ultimii ani, pentru a reliefa evoluţia relaţiei fraterne în urma interferenţei celorlalţi şi a înaintării în vârstă…

    Apreciază

  2. Amintirile nu cred că voi încerca să le scriu, fiindcă ar însemna să-l concurez pe inegalabilul Creangă! Ori asta este imposibil, se subînțelege. Da, Salinger scrie fain, iar cartea lui începe chiar așa, nu?…
    „Dacă vreți într-adevăr să aflați ce s-a întâmplat, probabil c-o să întrebaţi în primul rând unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărâtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chef să le înşir pe toate.”
    Legat de sfatul tău, ideea nu este tocmai rea, dar mă gândesc că e posibil să răvășesc apele, care actualmente și așa nu sunt prea limpezi…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s