La răspântie.

            Lângă biserică, de partea cealaltă a  drumului plin de praf, chiar la răspântie se găsea baraca lui. Avea pereții din scânduri neîmbinate complet, care lăsau să iasă căldura ori fumul dinăuntru și începuse să se încline binișor pe o parte din cauza stâlpilor bătrâni afundați mai mult pe latura de răsărit. Tot la răsărit era și ușa, ce se târa prin colbul fin de la intrare, desenând un sector de cerc la fiecare deschidere și închidere. Ușa se sucise și ea odată cu restul barăcii, cu tot cu balamalele lungi de fier ce prindeau  vreo 4-5 scâduri. Ba, pe deasupra, mai și scârția la fiecare mișcare, de-ți amintea mereu de sărăcie.

            Era locul care se numea, atunci, „fierăria la Vergică-Țâganu’”, din care cvasipermanent ieșea fum. Și, tot atunci, pe la începutul deceniului șapte, al secolului trecut era singura afacere privată de prin locurile acelea. E lesne de înțeles de ce singura, după ce în ’48, când ambele puteri -și economică și politică- fuseseră luate de admiratorii și susținătorii autohtoni ai evreilor ruși, care făptuiseră noiembrie ‘917, „ceva” mai la… răsărit de ușa fierăriei lui și naționalizaseră tot ce se numea avere, proprietate particulară, afacere mică sau mare. De ce era afacere privată? Apăi, nici puterea comunistă, nici CAP-ul, nici sătenii nu se puteau lipsi cu una, cu două de rezultatul muncii lui și nu prea aveau cum să-i impoziteze afacerea. Altminteri, nici n-ar mai fi lucrat. Așa că muncea și tot ce câștiga, mult sau puțin, era câștigul lui, indiferent de politica timpurilor.

            Când lucra, și nu era zi să nu o facă, auzeai ciocanul coborând pe nicovala imensă tocmai de la el de acasă. Iar casa lui era ultima pe ulița de lângă cimitir, sus pe coastă, de-ți ieșea sufletul dacă te încumetai să urci până acolo. În baracă, griul șters din exterior se transforma într-un negru lucios, iar pereții erau căptușiți cu tot felul de unelte, care de care mai ciudate, spânzurate de cuie. Ori diverse piese, începute și nefinisate. În mijlocul fierăriei era o nicovală apreciabilă, așezată pe un butuc de lemn ce provenea dintr-un copac respectabil ca vârstă. Mai spre apus, era o vatră și un cuptor, făcute din cărămidă mare, iar deasupra lor, agățată de unul din căpriorii barăcii, se balansa o suflătore din piele neagră. Erau foalele. Din vârful acelei urâțenii, venea o țeavă taman în vatră, adică acolo unde metalul – înainte să devină potcoave, caiele, seceri, balamale pentru porți ori șine pentru obezile roților de car, coliere mari pentru oiști sau piedici în furculiță pentru căruțe – se cocea bine până devenea roșu-portocaliu… Înainte să prindă bucata incandescentă într-un clește zdravăn, cu mânerele lungi, meșterul în fier lua țigara din colțul gurii (o „națională” sau o „mărășească”), trăgea două-trei fumuri, o punea la loc și apoi, după un ritual care se repeta de zeci de ani, o aducea pe nicovală. Dar nu înainte de a mai trage de cumpăna foalelor de vreo trei-patru ori, ca să sticlească și mai bine metalul.  Bănuiesc, acum, că atunci când își aducea aminte de țigară, configura mental piesa ce urma să se ivească de sub ciocanul acela greu…

            Nu refuza niciodată, pe nimeni. Numai că, având mereu de lucru, le spunea oamenilor în mod invariabil: „Se rezolvă, da’ treci pe aici mâine”. Și  amândoi știau că „mâine” însemna a doua zi pe seară, fiindcă în timpul zilei toți munceau: el la fierărie, ei la munca  câmpului…

            Avea zile în care muncea cam de pomană. Poate doar că să-și cumpere de la cooperativă (adică magazinul sătesc) un pachet de Naționale. Dar erau și zile mai bune, când căra spre casă o pâine, desigur neagră. Uneori se abătea pe la bufet, pentru un țoi de rachiu.

            În felul lui era un artist, anonim se înțelege, în meseria asta a lui. Zgomotele acelea de ciocan îmi țiuiau în urechi și la o săptămână după ce zăboveam pe la el. Fără îndoială însă, că micile „opere” ce ieșeau din mâna lui m-au ajutat în timp să înțeleg că îndemânarea nu se formează din vorbe ori cărți, ci mai ales prin trudă de câteva zeci de ani buni, cam cât avea și meșterul fierar din acele timpuri.

            P.S. Marele păcat, fiindcă din toată povestea se naște și un păcat, este că  descendenții lui nu și-au amintit nimic din toate astea și s-au ocupat numai de găinării… ori măcar să fi învățat carte. Deh…am scris și eu așa, „ ex tunc” (pentru trecut).

Anunțuri

5 gânduri despre „La răspântie.

  1. Nu-mi pare rău că am venit pe aici.
    Am revăzut în amintiri o altă fierărie, căuăcie, cum îi zice pe-aici și m-am regăsit copil urmărind cu atenție ritualul meșterului.
    Mulțumesc!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s