Popa Rădoi.

              În anii de demult, copiii primeau de Paște ceva nou. O pereche de ghetuțe, o căciulă, iar cei mai norocoși chiar o hăinuță… Jucăriile ori dulciurile erau categorii mai greu accesibile părinților. Pe de-o parte oferta rurală era foarte săracă, iar pe de-alta banii se drămuiau cu atenție, preferabilă fiind varianta unor articole folositoare și mai puțin a celor „azi sunt și mâine, nu!”

            Acel cadou nu era cine știe ce, numai că fiind ceva nou avea efectul acela de bucurie spontană, altfel efemeră, fiindcă după momentul întoarcerii pe toate fețele, curiozitatea se stingea treptat, iar relația cu respectivul cadou se rezuma mai mult la intenții viitoare, când urma să fie folosit.

            Și sigur avea să fie folosit acel cadou exact în dimineața, de obicei rece, de Paște, la împărtășanie. Numai că înainte de asta, toată suflarea trebuia să primească acceptul preotului, adică să meargă la spovedanie pentru a înșira lista păcatelor, minore sau majore și pentru a cunoaște starea de smerenie, despre care se spunea că era singura de care se temea diavolul. Așa se face că toți se îndreptau în zilele dinaintea acestei sărbători către preot. Uneori la biserică, alteori la casa unde locuia. Preotul se numea Rădoi și erau ferm convinși că numele lui fusese ales dintr-unul din ceasloavele bisericești, pe care avea obiceiul să le poarte într-o mână, de obicei stânga. În cealaltă legăna un toiag respectabil ca vârstă, cu o măciulie tare lustruită de atâta folosință. Dacă preotul îl lăsa alături, se oglindea în acel lustru o barbă albă, deasă, care după ce-i acoperea complet gâtul plonja binișor peste patrafir.

            Casa preotului se găsea în satul vecin. Asta obliga părinții celor mici, care se îndreptau spre spovedanie, să formeze o mică gașcă, pe care o „dotau” cu câteva reteveie ce aveau dedicație clară pentru potăile ce ieșeau pe sub garduri și lătrau, așa mai mult de pomană. Până la casa parohială să tot meargă, aproape un ceas și după ce treceau de ultimul hop, adică urcau o coastă scurtă, ajungeau la  casa prelatului. Așezată pe vărful unei coline domoale, avea spre mizăzi un geamlâc semirotund, iar la ferestre, așezate pe polițele pridvorului stăteau aliniate gutui și mere. Acolo se mai afla un scaun din lemn fără spătar, cu niște cotiere arcuite, folosit de preot,  când primea credincioșii la spovedanie.

            Dacă pâna la poarta casei lui mai auzeai chicoteli, ceva gălăgie ori vreo remarcă cu tentă de laudă despre cadoul de Paște, când grupul pătrundea în curtea preotului Rădoi nu se mai vorbea decât în șoaptă. Motivele erau două. Unul, că nu se știa numărul final de mătănii care-l primeau dacă îl obligau să apară, ușor încruntat, în ușa casei să vadă cine face gălăgie nepermisă, iar al doilea, cine știe ce vorbă nelalocul ei zbura de pe vreo limbă, ceea ce ducea în  mod sigur la o pedeapsă îndoită…

            Tăcerea se instala definitiv la trecerea pragului casei, moment în care te lovea un pronunțat miros de busuioc amestecat cu levănțică. Primii cinci dintre ei stăteau cuminți într-un hol mititel, loc de unde se invitau prin semne, ca grecii la pușcărie, să intre în geamlâcul unde ședea preotul. Odată intrat, fiecare mai întâi saluta din pragul ușii și se apropia timid după ce bătrânul îi făcea semn. Fața lui arăta mulțumire pentru că era vizitat de copii. Cu siguranță realiza că acei mici vizitatori își vor aminti, cândva în viitor, despre sarcina lui de slujitor al credinței, iar speranța că vor deveni niște buni creștini îi trăda o schiță de zâmbet, abia perceptibil din barba lui imensă.

            Ritualul era identic pentru aspiranții la o linguriță de paște. Mai întâi, Rădoi îi întreba ce nume poartă, apoi ce vârstă au, cum merge cu scrisul și cititul, iar când se epuiza primul act, fiecare lăsa plata pentru spovedanie, alături, pe podea. Cum preotul nu primea niciodată bani, se alegea cu ouă, mere ori altceva de-ale gurii…  Apoi îi invita să stea în genunchi, sub patrafir. Sigur că tonul și întrebările se schimbau și după răspunsurile ce nu erau pe placul preotului, mereu veneau sfaturi de îndreptare ori dojeni…  Finalul era neschimbat. Își primeau „pedeapsa” fiindcă nu ascultau părinții atât cât se cuvenea, că nu s-au închinat seara la culcare și au uitat de rugăciune, ori au uitat să dea bună ziua pe șosea… ori, te miri ce mai uitau! Și pedeapsa se concretiza implacabil în de X ori de rostit Tatăl nostru și Y mătănii de făcut… Iar după îndeplinirea lor, acasă, deveneau apți să meargă în ziua de Paște la biserică.

            Se înțelege că mergeau, întotdeauna, cu ghetele ori hăinuța primite cadou.

Anunțuri

3 gânduri despre „Popa Rădoi.

  1. OBICEIURI în ZILELE DE PAȘTE

    Bătrânii spun că din primul ou ciocnit în ziua de Paști trebuie să mănânce toți membrii familiei, pentru a fi întotdeauna împreună;
    Dacă ai ciocnit un ou cu două gălbenușuri în prima zi de Paști, pregătește-te de nuntă. O vorbă veche din bătrâni spune că ai să te însori foarte curând;
    În mai multe sate din Moldova, tradiția cere să ne spălăm pe față cu apa dintr-un vas în care au fost puse flori, bani și un ou roșu. Se zice că astfel vom fi rumeni precum oul roșu, bogați și sănătoși. Potrivit aceluiași obicei, cel care se spală ultimul din acest vas ia banii;
    Bucovinenii ciocnesc ouăle încondeiate „cap cu cap” în prima zi de Paști. Abia din a doua zi ei le ciocnesc și „dos cu dos”.
    În unele sate moldovenești se spune că cel al cărui ou nu se sparge de Paști își va găsi sfârșitul înaintea celuilalt. Pe de altă parte, dacă spargi oul, vei fi voinic tot anul;
    O altă tradiție de pe malurile Prutului cere ca oul de Paști să fie mâncat, iar cojile să fie aruncate neapărat pe drum;
    În Bucovina, fetele tinere merg la biserică în noaptea de Înviere și spală limba clopotului cu apă neîncepută. Apoi, în zori, fetele se spală pe față cu această apă fiindcă astfel le-ar face mai atrăgătoare pentru flăcăii din sat;
    În mai multe zone din Moldova oamenii pun dimineața un ou roșu și unul alb într-un vas cu apă. Apoi se spală cu apa acea se dau pe obraji cu cele două ouă, lăsând apoi câte o monedă în acel vas. Cei care fac astfel vor avea obrajii rumeni și pielea albă precum cele două ouă, tot anul;
    La întoarcerea acasă, cel care aduce Lumina Sfântă de la slujba de Înviere trebuie să facă o cruce din fum pe grinda ușii, pentru ca toată gospodăria să fie protejată de rele;
    În multe sate din dreapta Prutului, tinerii iau toaca din biserică și o duc în cimitir, unde trebuie să o păzească. Dacă aceasta e furată, trebuie să dea o petrecere în cinstea hoților.

    Apreciază

  2. Cand am terminat de citit, aveam un zambet larg pe fata… M-ai trimis in copilaria mea si in cele mai frumoase momente – vacantele la tara. 🙂 Pe popa al nostru il chema Georgica, un nume mai mult de mirean, la fel cum ii era si vocabularul, ca tare slobod la gura mai era. Ce ne mai distra sa trecem pe sub masa, ce mai chicoteam, si el ce ne mai bombanea. Doamne, si avea un nas mare cat o patlagica, plin de vinisoare rosii, nu degeaba il suspectam ca bea vinul de impartasanie…

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s