Clasa întâi.

             Aflându-mă pe locurile natale, a trebuit să mă abat – așa cum de altfel fac aproape întotdeauna – pe la cimitir, pentru a aprinde o lumânare la căpătâiul străbunicilor, bunicilor și tatălui meu. În drumul meu nu prea lung, deoarece am încălecat una din biciclete, am trecut pe lângă azilul de bătrâni și mi-am amintit instantaneu, pentru a nu știu câta oară, de clasa întâi.

            Desigur că, așa la prima ochire, între cele două noțiuni nu există vreo legătură logică. În cazul meu, da. Iar motivul, foarte simplu de altfel, este că pe locul unde acum își alină câțiva oameni durerile bătrâneții și ale singurătății, se găsea cu mulți ani în urmă școala satului – școala în care am început să învăț să scriu și să citesc.

            Clădirea școlii – care se poate vedea ceva mai jos – a fost construită între anii 1911-1927 de către doi oameni: bunicul meu (patern) și fratele lui. În 1911, cel din urmă, care era mai în vârstă, a început construirea primei săli de clasă, întemeind astfel primul local de  școală prin părțile acestea. Un pionier în branșa dascălilor de țară la început de secol XX, care prin contribuția proprie pentru cheltuielile materiale și pentru mâna de lucru a reușit cu greu să construiască prima sală de clasă, între anii 1911-1918. Munca lui a fost continuată de către bunicul meu între anii 1923-1927, în același mod. Cu multe sacrificii în familie,  materiale procurate din veniturile personale, lemn din pădurea proprie și cu ajutorul unor localnici care realizau că educația era importantă, a reușit la început de an școlar 1927-1928 să deschidă ușa celei de a doua săli de clasă pentru elevii din sat.

            Pe la început de deceniu șapte al aceluiași secol, în această a doua sală de clasă, am pornit și eu lupta cu abecedarul, chinul cu tocul cu peniță și călimara cu cerneală… Care toc cu peniță? Ehee, asta e altă poveste, greu de priceput astăzi de către kinderii cu tablete și iPhone 7. Așa că o să v-o spun altă dată. Pot să vă spun însă în ce stătea acest toc. În penarul meu. Care există și astăzi, și arată așa!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

          În sala mea de clasa întâi învățam laolaltă cu cei din clasele mai mari, simultan. Dar, sigur nu veți știi de ce. Fiindcă lipseau învățătorii. Primul meu învățător a fost chiar mama mea, care mai pe urmă a luat copii de la clasa întâi și i-a învățat carte până la clasa a patra, timp de 38 de ani. Și acum, pentru asta, statul nostru drag o răsplătește cu  o pensie „nesimțită” de 1300 de lei…

            Vreți să mai știți ceva despre clasa întâi? Cam la două luni după ce am început-o, vremea rece și-a făcut apariția fără să ne dea anunțuri preliminare. În consecință, toată suflarea micilor discipoli se aduna în jurul singurei sobe, care era din fontă masivă, înaltă de  trecea de căciulile noastre și purta numele Godin nr.7. Așa stătea scris mare pe ea, în relief, într-o emblemă semirotundă, la care priveam uneori lung, visător și mă tot întrebam cum reușise fabrica să scrie tocmai așa!? Apoi mă „trezea” tonul ridicat al mamei, să fiu atent la tabla aceea neagră cocoțată pe un trepied, lângă scenă. Am omis, fără intenție, să vă zic un lucru important: sala aceea de clasă avea și o scenă pentru spectacole ori, cum spunea bunicul în mod plastic, pentru „teatru popular”. Motiv pentru care, la atenționarea cu totul întemeiată,  mă răsuceam în bancă și reveneam și eu cu mintea la lecție… Ce bancă? Apoi, exact ca aceea din medalion, stânga jos.

            Pentru că atunci vremurile începuseră să se mai schimbe (cine știe dacă în bine ori în rău), din anul școlar următor ne-am mutat în școală nouă, iar școala bunicului s-a transformat în cămin cultural. La școala nouă, finanțarea a făcut-o statul, însă  cărămizile le-au așezat, o vreme,  învățătorii, profesorii și elevii! Iar printre ei s-au aflat toți din familia mea, fiindcă gena de institutor s-a transmis de la bunici și la taică-meu. Ba mai mult, a ajuns și la una din surori.

            Școala veche, cum ziceam, primind „sarcina” de cămin cultural a devenit locul unde se desfășurau serbările școlare, funcționa cinematograful sătesc, ulterior făcându-și loc și o grădiniță. A rezistat vremurilor, până la data de 29 august 2011. Adică exact după un secol de când a început construirea ei!  Atunci maimarii localității au decis că trebuie demolată. Ceea ce s-a și întâmplat. Și s-a mai întâmplat ceva. Pe parcursul a 10 ore n-au mai rămas din această clădire decât vreo două basculante de moloz, fiindcă toate materialele – lemn, cărămidă, geamuri etc. – au dispărut prin  „grija” actualilor concetățeni, care habar nu aveau despre istoria acelei clădiri… Culmea este că, actualmente, unii nu-și mai trimit copiii la școală!!! Nu s-a schimbat cumva lumea?

scoala veche

            Aceasta este povestea școlii unde am început să învăț carte. Și astea sunt motivele pentru care mă gândesc la ea atunci când merg la biserică. În timp, m-am convins că m-am ales cu ceva mai mult decât cei care au devalizat clădirea într-o zi de august a  secolului XXI…

               Și totuși mai este un mic amănunt. Am fost cel care a făcut ultima fotografie sălii mele de școală, din clasa întâi, în dimineața din ziua demolării, de pe scena pentru „teatru popular”… Este cea din medalion, dreapta sus.

               Habar nu am, nici astăzi, dacă asta are vreo importanță ori nu!

Anunțuri

5 gânduri despre „Clasa întâi.

  1. Are importanta! Face parte, din amintirile tale cele mai apropiate de suflet!
    Frumoasa poveste! Si mare pacat ca ai demolat cladirea! Dar …. des am asistat la demolari si … facut tandari povesti de veacuri!
    Seara faina!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Are,
    Pentru că face parte din istoria școlii de la noi din țară.
    Păcat că „învățămîntul ” prin reprezentanții actuali uită asta.
    Si mulțumesc că mi-ai amintit de sobe, de penare, de bănci , de primele momente din viată cînd eram fără părinți,alături de alți copii, pentru a învăța!

    Apreciat de 1 persoană

  3. Vezi, mai vorbeai de noduri in gat si de chestii care te tulbura! In cazul meu, asta e una dintre ele… Nu mai pot sa-mi iau ochii de la poza cu penarul, am avut si eu unul asemanator. Offff, si pupitrul acela din lemn… Ca sa nu mai zic ca, de cate ori ma duc la tata la cimitir (tot acolo sunt ingropati si bunicii mei) trec pe langa scoala satului. Nu am invatat acolo, dar mi-e tare drag locul ala. Si mi-e un dor de toti ai mei…

    Apreciat de 1 persoană

    • Sigur nu asta a fost intenția mea. Adică să generez „noduri”… Ce să fac, asta e viața cu neprevăzutul ei și aceștia suntem noi, oamenii, cu amintirile noastre. Amintiri care nu sunt deloc din viitor…

      Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s