Dependența cu măsură.

         S-a adunat ceva timp de când l-am auzit pe omul gândurilor profunde, scriitorul O. Paler, că spunea: „Tot ce există în mine ca seriozitate provine din lumea copilăriei.” Desigur că, pe maestru nu-l putea suspecta nimeni de seriozitate puțină, fiindcă în orice punct l-ai fi înțepat cu acul, ar fi sărit seriozitate. Ceea ce m-a pus pe gânduri a fost de ce „din lumea copilăriei”?

            Încercând să rezolv dilema, m-am gândit că fiind născut în perioada interbelică, în a doua decadă a secolului XX, probabil a avut parte de o copilărie cu nevoi sau bucurii în limita firescului și a epocii respective, dar faptul că identifica perioada copilăriei ca sursă a seriozității sale, nu poate fi explicată decât prin faptul că a avut parte de o instrucție serioasă, pregătirea școlară fiind cu siguranță una deosebită. Și mergând pe albia râului cu dileme din mintea mea, stau și mă întreb dacă lumea de astăzi nu mai este serioasă tocmai din cauza lacunelor în instruire, ori pentru că nu a atins un prag minim de cultură generală și, de ce nu, din cauză că n-a reușit să mai priceapă ce înseamnă respectul față de semeni…

            Astăzi nu avem timp să ne mai gândim la seriozitate, fiindcă suntem dependenți, viciați, ocupați, dornici și, cu toate că ne lăudăm cu zeci de prieteni, extrem de singuri. Însă dependența parcă stă în frunte. Lumea actuală este dependentă de orice vă trece prin minte, dar în primul rând de tehnologie. Telefon, celebrul „mobil”, televiziune, tehnica de calcul, mijloace de transport etc. Lumea este dependentă de mâncare, alcool, tutun și de orice altă activitate ce i se pare utilă pentru supraviețuire. Ei și? Ce poate fi atât de tragic în această dependență?  Sincer eu cred că tragicul e pe-aproape și se ivește tocmai din imposibilitatea de a struni această dependență. Adică nu reușim să fim dependenți cu măsură și să evităm alunecarea în dependența cu tentă patologică. Aceea care o vedem la tot pasul, pe stradă, în metrou ori autobuz, la serviciu… Ați numărat vreodată, în metrou, din 10 călători câți nu sunt cu nasul în mobil sau tabletă? Firește că mucaliții îmi vor reproșa imediat că „așa trece mai repede timpul” ori „la ce vrei domne să privesc, la pereții tunelului?” Și chiar le dau dreptate! Dar, fiindcă există un dar, din pricină că 7 din 10 stând pe scaune cu ochii în diplay-urile respective, nu mai văd nimic în jur. Nici mamele cu copii în brațe, nici bătrânii cu sau fără baston sau vreun amărât în cârje. Îndrăzniți și încercați să-l „deranjați” pe unul dintre ei ca să cedeze locul și e foarte posibil să vă alegeți cu capul spart! Nu suntem cumva pe „mâinile” dependenței patologice? Cu siguranță da, și mai cred că abundă o autentică lipsă de seriozitate. Seriozitatea despre care vorbea omul de litere, nefundamentată în școală și, mai ales, care n-a fost inoculată la momentul propice.

            Parcă îmi vine să întreb: „Până la urmă, unde ne va duce dependența fără măsură?!?” Dar n-are rost să mă complic. Așa că nu mai întreb…

Anunțuri

3 gânduri despre „Dependența cu măsură.

  1. Copiii sunt cele mai serioase fiinte. Adica, ei, tot ceea ce fac/spun, fac/spun cu credinta, nu fac/spun sa se afle in treaba, asa cum fac foarte multi maturi, si nici in bataie de joc. Ca, noi zambim, ca pe noi ne distreaza ceea ce fac/spun ei este din cauza noastra. Noi suntem superficiali. Maica Tereze a spus o vorba atat de mare incat noi nici nu-i acordam atentie. A zis: „Copiii sunt cei mai buni profesori”. Eu zic ca asa este, dar cu conditia sa fim atenti la ei sa privim cu drag ceea ce fac/spun. Visez de cand ma stiu, ca prostu, un stat al copiilor. Va imaginati ca un ministru copil nu s-ar gandi cum sa minta, sau sa fure? Va imaginati ca un presedinte copil nu ar persifla un om aflat in suferinta ci l-ar mangaia?!?
    Ma voi duce in lumea stelelor carand acest vis cu mine. Poate, acolo …

    Apreciat de 1 persoană

  2. Cred că aici este vorba despre ceva mai profund. Cu cât dependenţa de ceva este mai adâncă şi mai necesară, cu atât creşte lipsa libertăţii individuale şi colective.
    Acum asistăm la sporirea programată a dependenţei noastre, a românilor şi a răsăritenilor, de obiectele şi de serviciile „oferite” cu dărnicie de occidentali, prin aşa-zisele revoluţii portocalii sau arabe.
    Această dependenţă socio-culturală indusă de occidentali îşi are rădăcinile în dependenţa economică de tip colonial a statelor şi a societăţilor estice (cultivată cu fervoare după 1989, mai ales la tinerii din Răsărit). Pe cale de consecinţă, această dependenţă (insuflată şi stimulată pe toate căile politice, economice, culturale şi sociale) generează diminuarea (până la anulare) a libertăţii nostre de acţiune şi a libertăţii de gândire, care libertăţi ar fi trebuit să fie, într-o presupusă societate liberă, independente de voinţa capitalului străin şi de acţiunile guvernelor occidentale.
    Ceea ce păţim astăzi este planificat şi condus pentru destructurarea societăţii şi a statului sub pretextul cultivării individualismului „creator”, a iniţiativei private „eliberatoare”, astfel încât individul să fie direct dependent de capital ( citeşte „dependent de cei bogaţi”), fără a mai fi apărat de stat sau de societate împotriva abuzurilor bogaţilor.
    Până acum, marile concerne occidentale erau deranjate de progresul prea rapid al economiilor răsăritene înregistrat după al doilea război mondial. De aceea s-a investit în evenimentele din 1989. Acum, după aservirea şi dezintegrarea economică a răsăritenilor, marile concerne occidentale sunt deranjate chiar de supravieţuirea ca state a naţiunilor din est.
    După, va urma procesul de deznaţionalizare şi de redislocare a noilor populaţii migratoare estice, expatriate, redislocare care va fi conformă cu interesele economice ale marilor capitaluri occidentale.
    Dar asta se va întâmpla doar dacă marile naţiuni ale Lumii (araba, chineza, hindusă şi latino-americană) nu vor avea nimic de spus şi de făcut în faţa agresiunilor repetete ale minorităţii populaţionale occidentale…

    Apreciază

    • Neică, eu „atacasem” subiectul nu doar de amorul artei (de a scrie), ci fiindcă printre rânduri – deh, cine mai știe să citească printre ele?!! – doream să fie sesizată profunzimea unei probleme actuale. Individuală și în același timp colectivă, problemei nu i-am dat o profunzime politică așa de amplă, pe cât ai făcut-o, ci mai mult una socio-comportamentală și asta pentru că ne deznaționalizăm nu numai din cauza hienelor care s-au uitat/se uită mereu în „curtea” noastră, ci și din pricină că ne pierdem bunul simț. Apropo, nenea Einstein, pe care știu că nu-l ai la inimă, cică ar fi zis: ”Bunul simţ este o colecţie de prejudecăţi dobândite până la vârsta de 18 ani.” Ori până la 18 ani se face orice cu putință, numai colecția asta de prejudecăți nu-i mai „contaminează” pe oamenii noștri!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s