Râul.

          Dacă străbăteam câmpul, spre apus, după vreo două sferturi de ceas ajungeam la el. Un râu, care ceva mai către munte, era vioi, cu apele repezi și cam „nervoase”, cum ar fi zis moșu’ satului, acela care fuma o mahorcă făcută din ce numai el știa, dar la care adăuga și mătase de porumb uscată.

            Gașca era mică, cam cinci-șase și numai la vreo trei ne mijeau tuleiele. Alarma se dădea dis-de-dimineață, iar știrea că „azi mergem la râu” circula din gură în gură, dusă de unul ori altul când trecea pe șosea, cu sau fără treabă. Puțin după-amiază, aruncam băștile decolorate pe scăfârliile încinse și începeam lupta cu soarele arzător. Dacă pe câmpul acela, ce ni se părea fără capăt, era cultivat grâu, ne înșiram ca indienii și nu făceam decât o potecă, pe care o foloseam și la întoarcere. Mai rău era când pe câmp creștea porumb, fiindcă trebuia să ne tot ferim de frunzele lungi, tăioase și enervante, motiv pentru care, de la distanță, păream un grup de nebuni care alungau muște, fiindcă ne tot zburau mâinile, în toate direcțiile posibile…  Unul dintre noi căra și o lopată cu coadă scurtă și, altul, o plasă pentru prins pește, căreia îi cedau nodurile când ne era lumea mai dragă. Sigur că tot omul știe acum de ce mergeam la râu. Să pescuim. Iar pescuit e un fel de a zice, fiindcă noi toți știam că mergem să prindem pește, nu să pescuim, din moment ce nu aveam nimic de genul vargă, fir, ac ori momeală!

            De multe ori plecam desculți, asta numai ca să nu mai ducem și grija încălțărilor, nelipsiții teniși. Și fiindcă pământul ne ardea tălpile, iar buruienile ne ardeau și ele cu înțepături din când în când, mergeam cu capetele plecate pentru a vedea pe unde călcăm, însă gurile ne mergeau ca melițele. Vorbem despre orice. Filme cu daci și romani, ultimul meci de fotbal cu reușitele ori gafele făcute, mașini (văzute ori nevăzute), reviste cu benzi desenate… Numai despre pește nu vorbea nimeni! Parcă nu ne-ar fi purtat noroc, așa că evitam să spunem ceva despre el, mai mult din pricina unei idei preconcepute și în niciun caz din motive cu substrat real.

            Ajunși la râu, se înțelege că prima activitate era scăldatul și după ce scăpam de valurile de transpirație, alegeam o porțiune de râu cu apa mică pe care în amonte o închideam. Cum? Pe rând, treceam fiecare la lopată și înălțam un parapet de nisip și pietre, ce ne trecea de genunchi. Apoi, în aval, la câteva zeci de metri, gașca de „pescari” trecea la îngustarea brațului, iar apa curgea la vale ca printr-o pâlnie. Numai că la gura de scurgere era așezată plasa și acolo se aduna toată plevușca. Brațul acela de apă închis devenea locul distracției noastre pescărești. Și pe bună dreptate era distracție. Doar că fără multă dexteritate, distracția se termina fără eficiență!  În afară de unul dintre noi, care păzea îngrădirile făcute pe cursul apei ca să nu se spargă, ceilalți prindeam peștele cu… mâna!

            Dacă cineva își imaginează că este ușor, să încerce cu unul mic și viu de la pescărie, în cadă… Și cum noi aveam o „cadă” cam mare, e lesne de priceput că ne trebuia ceva tehnică! Dezamăgirea era mare și însoțită de câte un răcnet ori vreo înjurătură pe care o inventam pe loc, în clipele când reușeam să scoatem câte unul din apă și din cauza lipsei de atenție ori a „tehnicii deficitare” îl scăpam înapoi în apă…

            E mare bucuria unui pescar când îi cade ceva în lansetă, dar habar nu aveți ce înseamnă să scoți din apă peștele prins cu mâna. Când soarele cobora spre creasta dealului din apropiere, strângeam și „fâții”, adică peștii mai  mititei ce se opreau în plasa aceea improvizată, făceam inventarul zilei, după care împărțeala. Nu mai conta cine și cât pește prinsese. Toți așezam în iarbă băștile, care fuseseră cândva negre și în fiecare era aruncată câte o bucată. Dacă se terminau la împărțit peștii mai măricei, se făcea substituire cu doi mai mici la unul mai mare… Nimeni nu se bosumfla, nu comenta ori Doamne-fe’ să se supere.

            La întoarcere, cum eram frânți de oboseală, nu ne mai ardea de trăncăneală. Nici de daci, nici de romani, mașini ori avioane, de nimic. Mergeam tăcuți cu capetele tot în pământ, numai câte unul se ridica arareori, să se uite dacă se apropie ori nu de noi gardurile ogrăzilor la care trebuia să ajungem…

            Nici nu aveți idee cât de mult se bucurau mamele noastre seara, când le aduceam în bucătărie jumătatea aceea de kilogram de pește proaspăt. Cu ce poftă mâncam peștele acela, de obicei prăjit și dat mai întâi prin mălai, nu mai are rost să vă povestesc. Însă, întotdeauna eram niște oameni încântați de isprava noastră. Prinsesem ceva pește la râu!

Anunțuri

3 gânduri despre „Râul.

  1. Povestioara din copilăria-ţi mi-a reamintit de o singură „partidă de pescuit” îndurată (la propriu) de mine la Constanţa, în vacanţa de vară de prin clasa a VII-a spre a VIII-a. Atunci, de la 4 dimineaţa până pe la 18 spre seară, pe un soare arzător (dar nu am făcut insolaţie niciunul !), în capătul de larg al digului de la plaja „Muncitorul”, ne-am chinuit să prindem (3 „pescari” !) 100 de aterine. Le-am împărţit egal ( 33 de „fâţe” de scăfârlie), una am aruncat-o în apă şi, acasă, lihnit de foame şi de sete, am vrut să le frig pe tablă, cu mălai şi cu sare (nici nu băgasem de seamă că mama nu era acasă).
    Mama, disperată că nu ştia unde dispărusem dis -de -dimineţă, mă căuta împreună cu mama colegului şi prietenului meu Sinan Assan. Tocmai atunci când isprăvisem de fript „marea captură”, a apărut mama, ca o leoaică. Nici nu am apucat să gust o „fâţă” ! M-a alergat prin sufragerie, dormitoare, pe balcoane şi cu greu am reuşit să o încui în baie… În cele din urmă, am descuiat-o şi …am luat câteva cozi zdravene de mătură, apoi mi-a zvârlit la gunoi „captura” de o zi şi a sunat-o pe mama lui Sinan şi a lui Kerim (fratele mai mic al prietenului meu). Doar după ce m-a pus să fac duş, mi-a dat ceva să înfulec. Stătea în tocul uşii de la bucătărie şi mă privea cum înghiţeam cu noduri…
    Atunci am luat ultima chelfăneală de la mama… De atunci şi până m-am căsătorit mi-a intrat în reflex să-i spun sau să-i las un bilet cu ora când am plecat, unde merg şi ora când mă întorc. Tot de atunci nu am mai mâncat hamsii fripte pe tablă.
    Peste ani, după ce i-am istorisit fiicei mele păţania acesta, întotdeauna ea ne-a spus când pleacă, unde, cu cine şi când vine acasă. Fără chelfăneală…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s