Eugen.

          Pe vremuri de mult apuse, pe când un tânăr era student la medicină, avea obligația să parcurgă un stagiu de șase luni la un serviciu de pediatrie. Discipolului în arta vindecării îi plăceau copiii, însă nu se împăca deloc cu suferința lor, motiv pentru care se gândea că nu ar fi fost în stare niciodată să urmeze pediatria. Se înțelege că regula  fiind regulă, trebuia dusă la bun sfârșit. Prin urmare, în fiecare dimineață, timp de șase luni de zile și-a călcat pe suflet cu toți bocancii disponibili și s-a conformat.

            În  spitalul dedicat suferințelor sufletelor nevinovate, unul dintre cele mai renumite din urbea accea, a găsit un suflet de copil, care nu era deloc suferind. Și totuși era spitalizat, fiindcă era… abandonat. Toată lumea cunoaște reclamele cu copii de pe cutiile ce lapte. La fel era și Eugen. Așa îl chema. Și cum pediatrie însemna să înveți și cum se hrănesc și se spală copiii, tânărul student a început să-l îngrijească. La început habar nu avea cum se ține un copil în brațe ori cum se îmbăiază. Numai că niște asistente harnice și cu multă bunăvoință  l-au învățat. Gesturi la care puștiul nu avea cum să se împotrivească, fiindcă deși bătea spre doi ani și jumătate, nu rostea niciun cuvințel. Pur și simplu nu avea cine să vorbească  cu el, să-l învețe. Stătea resemnat toată ziua în patul lui, adesea în picioare, utitându-se la cei ce alergau prin căsuțele acelea cu pereți de sticlă… Le zâmbea, trăgea vârtos  de marginea patului acela alb din fier, doar-doar îl va băga cineva în seamă că este și el acolo. Numai un gângurit ori vreun scâncet puteai să auzi în timp ce se opintea cu țopăitul.

            Când timpul îi permitea, tănărul care știa cu ochii  închiși unde se găsea patul lui, fugea acolo și-l ridica în brațe, îl ducea la fereastră și priveau amândoi afară. Lumea de afară, unde numai unul dintre ei reușea să ajungă, celălalt nu… Lumea de afară îl fascina pe copil, fiindcă nu o cunoștea și nici nu pricepea din ce este alcătuită… Nici mașinile care treceau nervoase pe bulevardul din fața lui și nici ce făceau oamenii aceia bezmetici pe stradă, care mergeau care încotro! Motiv pentru care, în brațele acelui tânăr, cădea într-un calm vecin cu amorțeala și făcea un singur lucru, care-l bucura: privea! Rămănea uimit și nelămurit chiar și atunci când ajungea înapoi în patul acela de spital, în care trăia un fel de viață inexplicabil de falsă. Nu protesta, nu plângea, ci doar zâmbea trist că nu mai vede „filmul de la fereastră”… Apoi, amândoi rămâneau cu speranța că în ziua ce va să vină, vor repeta scena și se vor bucura. Eugen numai de spectacolul searbăd al lumii din afara ferestrei, iar studentul de bucuria lui…

            Evident că dimineața următoare, primul traseu al tânărului era la salonul copilului părăsit. Îl vedea de departe, prin pereții de sticlă ai saloanelor, ridicat acolo la marginea patului, cu ochii mari și negri, zâmbind la toată lumea care forfotea pe acolo, dar care nu-l lua în seamă. Erau ocupați… Firește că și tânărul era ocupat – patologia trebuia învățată  –  numai că primul pas era să ducă pentru câteva minute la fereastră, sufletul acela părăsit și neostoit în a privi lumea de afară…

            Nimeni și niciodată nu va putea să înțeleagă bucuria ce se revărsa pe chipul acelui copil, când îl zărea pe tânăr că vine spre patul lui. Și tot nimeni și niciodată nu va afla ce a fost în sufletul lui, când studentul a mers în ultima zi la stagiul de pediatrie…

Anunțuri

7 gânduri despre „Eugen.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s