Uitarea de sine.

            Cabana aceea cochetă se pierdu destul de repede, undeva în spate, printre brazi. La câteva zeci de metri de ea se pornea, spre apus, un traseu de munte. Era bine să nu ratezi cele două benzi albe orizontale și una albastră la mijloc, ce apăreau scrijelite pe câte un arbore. Deasupra potecii, una ca multe altele, cerul se îngustase binișor fiindcă îl acoperiseră brazii, fagii și nenumărați stejari. Umbra lor era o adevărată binefacere la urma urmei fiindcă poteca începuse să urce serios, iar soarele era cocoțat tocmai deasupra creștetului capului.

            Din când în când sporovăiau. Însă nu conta prea mult ce. Vorbele se topeau în spatele tufelor pe care le ocoleau cu grijă. Mai degrabă savurau intens liniștea deplină a pădurii și melopeea plăcută a păsărelelor, altminteri nu prea convinse că era nimerit să cânte la ora aceea. Totuși, neavând altă treabă se mutau și ele de pe o ramura pe alta, mai mult uimite că mai apar călători pe-acolo.  La capătul unei fraze încheiate, gândurile lui fugeau la jocul buclelor cârlionțate ce cădeau pe umerii ei și, oarecum, se mustra că nu observase mai demult că ele îl salutau la fiecare pas pe care ei îl făceau…

            După minute bune, pe nebăgate de seamă, mergeau pe un drum forestier ce părea folosit și nu prea. Gândurile lor zburaseră în verdele întunecat al pădurii, arborii cu semnul traseului dispăruseră… numai urmele uscate ale unor roți de tractor i-au trezit la realitate. Aceea nu mai era poteca! După ce au făcut cale-ntoarsă s-au uitat lung unul la altul zâmbind, oarecum rușinați, fiindcă „vina” o purtau amândoi deopotrivă. Uitaseră de drum, mai mult ca sigur, din pricina pălăvrăgelii… Și, desigur a „aerului”…

            Urcușul devenise încet-încet anevios, iar la capătul a ceea ce părea ultima pantă vorbeau cu pauze, inspirau ceva mai lung și se întrebau cât de mult mai este până la capătul drumului ce dispărea nitam-nisam. Cu toate astea nu cedară și pașii lor subordonați unor forțe inexplicabile îi ajutau să scape de infernul cotidianului, chiar și numai pentru câteva ore… Se opriră pentru câteva momente, apoi continuară urcușul, parcă știind ce urma să li se dezvăluie ceva mai sus.

            Niciodată n-ar fi bănuit însă că pădurea se va termina brusc în fața lor și în locul ei va apărea o poiană plină de narcise, peste care năvălise verdele crud al ierbii. Iarba acoperea numai jumătate din stâncile unei culmi maiestuoase și înalte, ce răsăriseră, nu se știe cum, tocmai acolo. Pentru ca totul să devină cu adevărat ireal, jumătatea cealaltă a muntelui era numai piatră albă, lucru care îi amuți. Ca în fața unui splendid tablou. Nicidecum nu credeau că sunt într-un loc binecuvântat din natură… În jur, o sumedenie de albine și alte sute de zburătoare minuscule zăpăcite de atâta frumusețe florală se mișcau fără control, ca într-un baion amețitor. Părea un mic rai.

            Muți de uimire, pășiră prin liniștea ierbii dese, mai mult ghicind direcția cea bună, de urmat. Spre miazăzi poiana cobora ușor și poteca se îndrepta spre un alt perete verde umbrit de  pădure, unde, pe un  stejar ceva mai încovoiat de ani, apăru și semnul traseului.

               Departe, dinspre muntele din piatră albă, se auzea lătratul unui dulău răgușit, care îi trezi la realitate și sus pe coama unui deal descoperiră o stână, lângă care niște oi împrăștiate păreau pistrui albi pe covorul verde. Tăcuți și zâmbitori lăsară tabloul acela unic în urmă, în lumina piezișă a după-amiezii și se hotărâră, din priviri, să facă totuși cale-ntoarsă.

            De la marginea poienii uimitoare, cărarea îi trimise spre o văioagă cu panta  abruptă, iar când terenul se mai îndreptă pășiră printre două pietre grandioase crescute parcă din iarbă, iar un firicel de apă îi obligă pe cei doi „evadați” să facă vreo doi-trei pași ceva mai mari. După un sfert de ceas de coborâre, poposiră lângă poarta cabanei de unde plecaseră…

            Abia atunci și-au amintit! De la peisajul mirific din poiană, nici unul nu mai rostise vreun cuvânt. Uitaseră de lume, dar și de ei…

 

 

Anunțuri

Un gând despre „Uitarea de sine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s