Acolo sus… și aici jos.

           În mod sigur nu țin morțiș să-mi amintesc des de adolescență și de procupările din acea vreme. Dar independent de ce vreau eu sau nu, mă obligă „peisajul” actual. Cel al adolescenților de azi. Nu se poate să  faci 10 metri pe stradă, să mergi cu nemăturatele și nespălatele mijoce RATB ori cu – mai spălatul – metrou și să nu dai de mânuitori de telefoane, tablete etc. Sigur că nu vorbim aici numai de adolescenți, ci și de mulți alții mai cu scaun la cap… Dar m-am uitat la ei, ăștia mai tinerei și mi-a fugit mintea la ce făceam eu pe vremea când eram ca ei. Probabil că, pentru vremea aceea nici eu nu eram ușă de biserică, dar printre multe altele, cum ar fi fost fotbalul, bicicleta, tenis de masă (când vremea nu mai ținea cu mine) și cine mai știe ce, știu că așteptam cu sufletul al gură să-mi aducă poștașul abonamentele la reviste sau cărți. N-am pierdut niciun număr din revista „Cutezătorii”. Fiecare număr îl citeam din copertă în copertă, iar ceva mai încolo și-au făcut apariția colecții de cărți de aventuri, istorice ori cu iz polițist. Una dintre cele mai îndrăgite colecții, apărută în Editura tineretului, a fost „Clubul temerarilor”. Niște cărți pe care le citeam, de multe ori, în mare competiție cu manualele școlare ori cu lecturile obligatorii… Cum colecția există în întregime și astăzi, am ales două exemplare dintr-o povestire a lui Leonida Neamțu –  Acolo unde vântul rostogolește norii.

       CT

CT1

Semnificativ acest titlu. De ce? Fiindcă mă gândesc dacă dependenții de gadgeturi, îndeosebi cei tineri, au habar despre ce se petrece… acolo unde vântul rostogolește norii… Dar chiar așa! Mai au timp să vadă norii?

            La urma urmei la ce le-ar folosi când sunt mult mai bune idioțeniile de pe net, mesaje de genul „ce-ai mâncat la cină” și jocuri de genul Pokémon Go, care le conservă dezvoltarea psihică în stadiul de intelect liminar…

Dă-i dracului de nori, dom’le!…

Anunțuri

2 gânduri despre „Acolo sus… și aici jos.

  1. Mi-am adus aminte de tata când îmi spunea că noi, copiii din vremurile alea, eram prea răsfățați și că el, în copilărie, avusese patine de gheață din lemn și un băț căruia îi atașase o cutie de cremă de ghete… Pe urmă, am ajuns la vârsta lui de atunci și mi se pare că puștii din ziua de azi sunt prea răzgâiați, că nu mai știu să se joace, că nu sunt inventivi… Exact cum zicea tata despre generația mea. 😊

    Apreciat de 1 persoană

    • …„Prietenii lui din acele vremuri îi făceau bucurii din cele mai năstrușnice și-l treceau pe post de portar, la o miuță cu porți de un metru ori, la fel iarna, pe gheața pârâului la un (simulacru) joc de hochei… unde crosele se confecționau din bâte de alun, iar pucul era o cutie de cremă de ghete… Despre patine să nu întrebe nimeni, fiindcă despre asta nu se cunosc multe amănunte. Doar despre suferința bieților bocanci ai „patinatorilor” știa câte ceva cizmarul. În vacanțele lungi, de vară, se încingeau niște „de-a v-ați ascunselea” de se ducea buhul. El se ascundea cu dificultate numai în două-trei locuri, la care ajungea mai ușor și pe care ceilalți le învățaseră iute, așa că în mod constant era primul descoperit.”
      Din: https://asimetrii.wordpress.com/2016/04/16/chinul-si-nepasarea/

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s