O lumină, un zâmbet…

            Era în parcul mic de lângă gară. Gara aceea bătrână, pe care toată lumea o știa și peste care căzuseră mai multe bombe la ultimul război. De mai bine de două ceasuri ședea tot pe banca pe care stătuseră în tinerețe, iar parcul nu mai seamănă cu cel din vremurile acelea când și ei doi se plimbau. Și vorbeau câte-n lună și-n stele…  Acum, pe alee trec doi tineri – el și ea – abia atingându-și mâinile, însă neîndoios, plini de lumina aceea care o naște orice gest sau mișcare a celor care se iubesc. Se uită la mânerul bastonului, apoi la vărful lui, acolo unde calcă asfaltul și-și zice în sine: ce vor face oare când își vor afla ce de-a doua față, cea din spatele zâmbetului?

            Apoi se ridică încet și oftă fără să aibă un motiv prea clar. Îl chinuie numai  insatisfacția că nu mai e în stare să înțeleagă de ce lumina aceasta atât de contagioasă, ce mângâie toate generațiile, se stinge odată cu anii precum o lumânare… Și uneori nici nu așteaptă prea mulți ani, ci o face la o simplă adiere de vânt.

lumina

sursa foto:https://pixabay.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s