Așteptarea.

            Era odată un om îngrijorat. Nici nu știa exact dacă pentru viitor sau pentru trecut. De fapt prezentului trebuia să-i dea atenție, însă tocmai asta îi scăpa. La urma urmei petrecuseră împreună 10.834 de zile. Posibil să fie mai puține, nu le ținuse nimeni socoteala, fiindcă avusese fiecare serviciul său și orice om normal mai devreme sau mai târziu este trimis   într-o delegație, schimburi de experiență etc. Cu vremea la unul dintre ei se înmulțiseră team building-urile, care ar fi, cică, un fel de întâlnire organizată de companii pentru îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale… Celălalt auzise cum că îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale la locul de muncă tocmai le dărâma pe cele familiale. Nu se știe exact cum stăteau lucrurile în realitate.

            Lucrul cert și sigur este că unuia dintre ei i s-a părut nimerit să plece. Cum să plece?  Adică să închidă ușa în nasul celuilalt, după ce i-a fluturat ostentativ niște hârtii, pentru lipsă de comunicare… Hârtiile, fără valoare. Mult mai însemnată era atitudinea și traducea  perfect o trădare autentică,  prin care cel care închidea ușa dovedea neputința ce-l cuprinsese, precum și dimensiunea neînchipuit de mare a orgoliului. Trădarea, soră bună ruptă din răzbunare, avea aici o dublă semnificație. Una era ca gest de mare vitejie socială, prin care trădătorul voia să-i anunțe pe apropiați și anturajul de „las’ că vă arăt cine sunt eu!” Iar cea de-a doua, mai importantă decât cea dintâi, se metamorfoza într-o bucurie înnecată în curcuma, deoarece spectrul libertății ce răsărea dincolo de ușa închisă i se părea singura variantă eficientă, atrăgătoare și, de ce nu, îl trimitea în poziția din tinerețe de om liber, când comisese una din greșelile imense ale vieții. Dar despre care nu vroia să-și amintească și nici să i se amintească…

            Nu realiza cu niciun chip că de fapt trăia niște oscilații ale unui psihic complet dezorientat, greu de încadrat în limitele normalului. Fapt ce explică, probabil, și „soluția salvatoare” aleasă, adică trădarea. Numai că tot omul știe că trădarea se pedepsește indiferent de nivel și situație. Pe front când camaradul de lângă tine are persuasiuni schimbate, întotdeauna datorate unor „devieri de conștiință” și fuge de partea dușmanului, dar și într-o amărâtă de familie, când unul își ascute tăinuit armele și lovește pe la spate. De politică nu mai vorbim, fiindcă aici trădarea este oxigenul paiațelor noastre de politicieni…

            Trădarea trebuia pedepsită, doar că omul trădat habar nu avea de la cine trebuie să vină pedeapsa. Poate că tribunalul fără judecători, al sorții, avea dreptul să sancționeze un gest cu pretenții de maturitate în gândire, dar care s-a dovedit a fi doar o umilință adusă altuia, care a rămas fără cuvinte și fără… orizont. Nu putea să se răzbune ori să facă din asta casus belli fiindcă ducea povestea către o prostie imensă. I-a rămas numai așteptarea pedepsei pentru trădare, având pentru toți o urare dintre cele mai sincere: „Multă sănătate!”

            Cu certitudine unii vor fi ridicat din sprâncene. Nu-i nimic. Trebuia să aștepte. Ceva oarecum similar cu vorbele unui mare gânditor chinez: nu contează cât de încet mergi, atâta vreme cât nu te oprești.

            Și încet-încet a scăpat de îngrijorare. Acum merge. Ce-i drept… încet!

bridge

                           sursa foto: https://pixabay.com

Anunțuri

Un gând despre „Așteptarea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s