Recunoaștere.

             La un târg de joburi pentru tineri, ca multe altele, desfășurat recent, s-a constatat că cei mai mulți doritori ai unui loc de muncă, din cele peste 5500 oferite, erau persoane cu vârste peste 40 de ani. Cu alte cuvinte, în ziua de azi, tinerilor nu le prea arde să pună osul la ceea ce se numește să trăiești pe propriile picioare.

            Și de ce ar face-o dacă pot să ia tot ce doresc de la unul din ei sau de la ambii. Adică de la părinți. Și pentru că nu sunt cazuri izolate, parcă îți vine să te întrebi cine greșeșete? Cei care dau sau cei care iau? Firește că păcătuiesc ambele tabere, dar balanța se înclină nepermis de mult de partea paraziților. Fiindcă trebuie să recunoască faptul că nu se pot încadra decât acolo, la categoria paraziți. Și pentru că nu vor să accepte termenul, care firește li se pare ofensator și discriminator, iată ce spune DEX: PARAZÍT, -Ă, paraziți, -te, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Organism animal sau vegetal) care trăiește și se hrănește pe seama altui organism, căruia îi provoacă adesea daune, boli sau chiar moartea. 2. Adj., s. m. și f. Fig. (Persoană) care trăiește din munca altora, care nu produce nimic.

            Bineînțeles că acestor afirmații li se vor aduce contraargumente cum că în ziua de azi nu sunt locuri de muncă,  deși tocmai am văzut că oferta există. Doar că nu sunt locuri de muncă „călduțe” și bine plătite! Fiindcă, de fapt, ăsta e refuzul principal și invocat adesea, retribuția proastă. Personal cred că, în afară de faptul că motivul este pueril fiindcă nimeni nu poate pleca în viață cu zero zile experiență și cu retribuție mare, astfel de oameni sunt lipsiți de respect față de cei care le-au dat viață și/sau i-au crescut. Toți paraziții ar trebui să recunoască, în orice moment, că cei care le asigură traiul atunci când spun că „ar munci, dar sunt bani puțini” au făcut eforturi și cheltuieli – atât cât a fost posibil – ca să urmeze o școală. Una, indiferent care o fi fost aceea, dar care le-a adus una sau mai multe diplome care le oferă dreptul la muncă. Un drept dar și o obligație sfântă față de cei care au investit, cândva, într-o speranță, de ce nu în multe momente ale vieții, un idol al lor. Dar paraziții nu recunosc și nici nu-și amintesc nimic din toate acestea. Și, de fapt, asta e marea tragedie! Nerecunoașterea muncii părinților, indiferent cât a fost sau nu de dificilă, este o palmă morală inadmisibilă a copiiilor „servită” cu zâmbetul pe buze, fără remușcări, fără pic de rușine sau regrete. Este gestul pe care părinții trebuie să-l accepte ca pe un medicament cumplit de amar, după care să plece capul cu resemnare și să-și ascundă obida cu grijă. Iar dramele lor sunt direct proporționale cu pretențiile leneșilor (cu diplomă și, de ce nu, chiar fără diplomă…) pe care-i au în subzistență; haine scumpe, telefoane, gadgeturi, bijuterii și cosmetice, cluburi, excursii, mașini, case etc., etc.

            Ideal ar fi ca beneficiarii acestui mod de viață jignitor să-și pună într-o zi întrebarea ce vor face când nu vor mai trăi cei care muncesc și acum pentru ei… Cu cât ziua aceea este mai aproape, cu atât mai bine pentru recunoașterea necesară și de bun-simț.

83p_sm_letter

Anunțuri

5 gânduri despre „Recunoaștere.

  1. Ar trebui ca mai întâi să recunoaștem că, pentru acești paraziți, cum bine îi numești, vinovăția o purtăm noi, părinții. Îți sună cunoscut? ,em>”Vai, dar va avea timp să si muncească, acum să se distreze, săracul.” Sau, ar mai fi concepția unor copii, indiferent la ce vârstă au ajuns, că părinții sunt „obligați” să le dea, că doar de aceea le sunt părinți.
    Eu cred că de aici a pornit problema. Sau acesta este unul dintre punctele de pornire, căci mai sunt și altele.
    Am să spun și eu, ca și tine, că nu este cazul copiilor mei, care au învățat de mici că fiecare om are și îndatoriri, nu numai drepturi.

    Apreciat de 1 persoană

    • Sunt ferm convins că se poate sesiza cu mare ușurință că n-am vorbit nimic despre vina părinților. În mod intenționat am făcut-o. Motivul este titlul. Deși despre acești „big dummy boys/girls” se știe că sunt imaturi și ignoranți, încerc totuși să deslușesc de ce nu au un dram de recunoștință pentru cei „obligați”. Părinții sunt perplecși. De ce generaţia copiilor lor cea mai bine educată, hrănită, la adăpost, fără griji, care nu știe ce înseamnă vicisitudinea războiului trăiește într-o lume ireală și fantezistă?

      Apreciază

      • Cred că trăim într-o zonă și într-o societate în care se încearcă a ni se induce anumite idei și comportamente, exact cele care duc la dezbinare, la ruperea de tradiții, la anonimizare. Se dorește, poate, să devenim o simplă populație, să ne pierdem statutul de popor închegat și stabil. Dacă ne pierdem identitatea, devenim mult mai ușor de manipulat și condus catre… indiferent ce. Este doar părerea mea.
        Dar, dacă această părere este cu un sâmbure de realitate, nu ar trebui să ne mai mirăm de comportamentul unor odrasle, care sunt așa cum li s-a indus, să mă iertați, în școală și în grupurile pe care le-au frecventat. Nota bene, nu denigrez școala în întregul ei, ci numai parte dintre elementele care o formează.

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s