Bătrânul.

            Când decembrie ajungea pe la jumătatea lui, încântarea oferită de vacanță fremăta progresiv în mintea lui de școlar. Nu lua în seamă temele pentru vacanță, pe care le „planificase” deja pentru ultimele două zile, când willy-nilly trebuia să treacă la stilul intensiv de citit lectura obligatorie la română și de rezolvat aiurelile acelea de la geometrie și algebră, dictate de țâfnoasa de matematică…

            Și sosea, desigur, și ultima zi de școală. Înainte de toate însă trebuia să ajungă la casa părintească. Școala era într-un oraș nu foarte mare, liniștit, traversat de un râu demn de luat în seamă, cu vreo două parcuri, din care unul era de fapt o pădure zdravănă și doar parțial parc. Și între cele două puncte, școală-casă, drumul îl parcurgea, fără abatere, cu autobuzul deoarece pe vremea aceea autocarele erau rarități, rezervate agențiilor de87p_bustv turism sau „misiunilor” oficialităților. Adesea unul precum cel din foto alăturat și pe care erau două litere mari TV. Smartphoniștii din ziua de azi ar spune, mintenaș, că aparținea televiziunii! Nici gând. Însemnau Tudor Vladimirescu, adică fabricat la Fabrica de autobuze Tudor Vladimirescu, în onoarea pandurului care a avut curajul să încerce să schimbe una din multele asupriri ce au trecut peste țara asta. Strânsese oameni pentru oastea sa și de pe meleagurile unde vroia să ajungă tânărul.

            Ca să străbată toată distanța erau necesare cam două ceasuri, timp în care se gândea și observa. Amândouă alternau fiindcă dealurile cărora trebuia să le facă față motorul vehiculului erau serioase, astfel că erau momente când viteza era doar cu o idee mai mare decât a unei șarete. Șoseaua străbătea câteva localități unde oamenii își vedeau de ale lor și el redescoperea câte ceva din simplitatea și farmecul vieții de la țară. Imperturbabili și parcă fără griji localnicii se învârteau prin curți robotizați, fără să piardă vremea, făcând rostul la tot ce viețuia sau nu, dar care dădea un sens existenței lor zilnice. Mai încolo gândurile lui zburau aiurea și sfidând oarecum buna cuvință, îl presau cu constatări retorice. „Aici nu le trebuie nici integrale, nici microscoape ori limba latină. Or ști, bieții oameni, ce au pierdut rămânând numai cu grija ogrăzii lor? Unde și mai ales cum se hotărăște drumul unui om în viață?” Cu siguranță întrebarea mai bună ar fi fost cine le hotărăște acest drum, fiindcă se pare că, până la urmă, oamenii îi fac pe alții OAMENI.

            Când autobuzul mai prinsese ceva viteză, gândurile îi alergară în altă parte. Îl „pierduse” pe bunul său prieten și coleg de bancă George. Se-nțelege că vremelnic, dar numai după câteva ore de vacanță deja îi simțea lipsa. Era născut glumeț, mare amator de prostioare, unele gustate cu multe chicote de către colege, foarte bun jucător de ambele picioare, încercând să ajungă din urmă vedeta orașului care îi fascina pe toți care știau să dea cu piciorul într-o minge. George cădea rar pe gânduri și în situații cu totul speciale. Una dintre ele era după ce avea loc „o discuție ca de la părinte, la copil” cu taică-său, ceferist la triajul de marfă… Și cum cei doi colegi de bancă erau două zăcăminte de secrete, păstrate cu mare grijă, după discuție era imperios necesar să-i spună și lui cum că, „situația este albastră”… „Iar mama a plâns din nou… Și e bolnavă de inimă”. Toate ca toate, orice se putea întâmpla însă până la mâhnirea de mamă. Și să nu se fi luat cineva de mamele lor că în următorul minut…  Dar mai bine nu! N-are rost să se mai gândească la momente „irelevante” tocmai acum, la început de vacanță…

            George își trăise copilăria într-un cartier sărac al orașului și micul vis al lui taică-său era ca singurul fecior pe care-l avea să nu mai muncescă în arșiță, viscol ori ploaie, așa cum ar fi scris într-o biografie de câteva rânduri. Pentru a-și îndeplini năzuința, „bătrânul”- cum îi zicea George – a împrumutat bani de pe unde a reușit, înainte de admitere, ca să-i asigure câteva meditații și l-a ajutat să intre la o școală cu pretenții, nu la una profesională, „din aceea de doi ani, unde faci o meserie și ajungi ca mine în arșiță, viscol ori ploaie”, cum îi spunea cu multă amărăciune în glas, la unele „discuții”…

            După mulți ani, călătorul dintre cele cele două puncte, școală-casă, se gândea încă cu nedumerire la întrebarea aceea de la început de vacanță: totuși cine hotărăște drumul unui om în viață?

            Nu cred că aveți habar de ce? Fiindcă a aflat, după mulți ani, că prietenul lui din dreapta, din banca aceea de școală încărcată cu bucurii, îndoieli, glume și suspine, ajunsese… mecanic de tren…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s