Magistrala 2.

           Se cunoaște și se recunoaște că fără metrou orașul ar fi mai mult decât paralizat, probabil mort de-a binelea. Cu două zile în urmă, obligat fiind să ajung la SPCRPCIV, era absolut obligatoriu să merg cu metroul pe magistrala 2. Dacă nu știți ce înseamnă SPCRPCIV nu-i nimic. E locul unde se obțin ori preschimbă permisele auto și se înmatriculează autovehiculele și care se putea denumi simplu Serviciul permise și înmatriculări auto. Și cum tocmai s-a împlinit sorocul ca să schimb și eu ausweis-ul în cauză, m-am înarmat cu vreo cinci kg de răbdare, deoarece în ultima vreme unul din subiectele preferate ale presei a fost cozile de sute de oameni formate din toiul nopții la acest edificiu aflat în zona Pipera.

            Deh, chiar din toiul nopții nu am îndrăznit să pornesc spre el, însă m-am lansat dis-de-dimineață, pe un ger de tremurau inclusiv cozile câinilor și pe niște trotuare „minunate”, numai bune pentru pieile-roșii. Asta pentru că zeci de oameni care circulau pe Șoseaua Pipera nu aveau altă variantă decât să meargă unul după altul, depășirea fiind imposibilă, iar întâlnirea cu  o persoană din sens opus „se lăsa” cu un pas în lateral, în  zăpadă până aproape de genunchi. „Mersi”… „cu plăcere” și mai departe… Pentru ca totul să fie superb s-a lăsat și ceața perfectă, de nu se vedea pe partea opusă a străzii!

            Ca să nu mai întind povestea, la SPCRPCIV n-am găsit sute ori mii de oameni, ci numai vreo 30. După vreo două ore plecam cu permisul cel nou și mă gândeam că, dacă mi-ar fi spus cineva în dimineața aceea că problema mea se va rezolva atât de repede, îi puneam fără să stau pe gânduri un diagnostic de internare la psihiatrie…

            Am făcut cale-ntoarsă pe aceeași Șosea Pipera, cu ceață mai rară, dar cu aceleași trotuare, șiruri de oameni etc. Și pentru că era și prima zi de școală, după vacanța de iarnă prelungită, aglomerația era la apogeu.

            Tocmai despre aglomerație vreau să vă zic două cuvinte. La stația de metrou Aurel Vlaicu, parcă se mutase jumătate din orașul Brăila! Totul îmi mersese splendid până acolo, numai că de-acuma eram printre puținii care mergeau în sens invers fluxului nesfârşit de oameni. De bună-seamă că unii se întrebau „unde se duce și ăsta?” ori ceva de genul „ce bine de el, se duce la odihnă dacă a lucrat de noapte”… În stația de metrou, același tablou, fiindcă tocmai închisese ușile o garnitură de metrou care circula spre Pipera. Cum nu mai era cale liberă pe unde să cobor scara spre peron m-am oprit. Apoi, într-un final aproape apoteotic, am ajuns la peronul din partea dreaptă… Și atunci, nu știu de ce ori de unde, mi-a apărut o întrebare ce poate părea inutilă: ce se întâmplă cu toată această suflete care circulă cu metroul dimineața (și, firește, din nou spre seară) dacă într-o zi, absolut nefastă, acesta nu ar mai fi funcțional? Întâmplător sau nu mi-au revenit amintirile legate de accidentele metroului. Așa cum a fost în mai 1987 când apa Dâmboviței a năvălit în tunel… La stația Unirii, se lucra la amenajarea cursului de apă și un muncitor zelos, astăzi numit Dorel, a spart peretele tunelului! În stația Unirii 1 apa a ajuns la 2 m în zona căii de rulare, iar Unirii 2 era aproape plină. Metroul nu a circulat cinci zile. Iar asta se petrecea în anii ’80 când în oraș trăia un milion două sute de mii de oameni. Acum sunt cu un milion în plus și zilnic circulă cu Metrorex 700.000.

            Nu e bine să fii proroc, pesimist și nici absurd, dar ce ar însemna astăzi să nu circule metroul cinci zile? Mai ales pe magistrala 2… sau pe oricare altă magistrală… Mai bine, Doamne-fe’.

Anunțuri

3 gânduri despre „Magistrala 2.

  1. V-a plăcut Bucureștiul pentru că înlesnea „accesul la cultură” ? Parcă așa am auzit că se justifica dorința de a a respira „aerul proaspăt” îmbâxit cu noxe de pe malul Dâmboviței … „Ghinion !” (Nu vreau să fiu acuzat de plagiat.) Opțiuinea asta are și unele „mici” dezavantaje, ca orice aglomerare urbană suprasolicitată …Vă asigur că în aceeași măsură aș evita cu încăpățânare și Londra, Paris, New York, Tokio, ca să nu pomenesc decât centrele urbane supraaglomerate !

    Apreciază

    • Nu-i tocmai așa. Am ajuns în București fiindcă facultatea care am absolvit-o exista numai aici. Pe urmă, restul le-a legat cumva destinul… Ori întâmplarea, cine mai știe?…
      Cât privește poluarea, am avut ocazia să constat că sunt localități mai poluate decât acesta. De poluare nu scap decât la casa părintească de la țară, undeva prin dealurile Vâlcii.

      Apreciază

      • Se pare că am fost cam „răutăcios”, având în vedere că de cele mai multe ori obligațiile de servici ne plimbă prin cele mai neașteptate locuri, ceea ce mi s-a întâmplat și mie : prima datâ în marginea Bărăganului, a doua în Deltă, dar ultima a fost cu noroc – la poalele brazilor ! Deci pot spune că până la urmă destinul s-a horărât să-mi zâmbească, … cu colțurile gurii apropiate de urechi ! Oricum, la orice vârstă tânjim după meleagurile natale (uneori mi se pare că mă aud strigat de feciorii Vrâncioaiei), chiar dacă „amicii” rămași acasă bombăne pe la colțuri, minunându-se ce „baftă” am avut !…

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s