Steaua unui om.

          Autobuzul 33 îl lua de la căminul din apropierea Gării de Nord. Era o mașină marca Skoda, vopsită în roșu și alb, cu care trebuia să ajungă la stația Tunari, pe strada Eminescu. Era singurul reper care-l știa și trebuia urmărit într-un oraș cu multe străzi și străduțe încâlcite. În rest traseul nu avea nicio relevanță. Traversarea centrului orașului nu-l interesa, poate cel mult câte o clădire cu arhitectura croită în perioada interbelică să-i fi atras atenția pentru câteva clipe.

            La stația unde cobora din autobuz, se întorcea ceva mai puțin de 50 de metri pe strada Tunari ca să ajungă în Dogarilor. Pe care o ținea drept, pe lângă curțile unor case ce păreau amorțite și din care nu răzbătea niciun zgomot, până în strada Ghiocei. Era penultima în șirul de străduțe în partea aceea veche a orașului, care se „poticnea” destul de repede în ultima, a Brațului. Adică acolo locuia unde Laura.

Telefonul pe vremea aceea era un lux și, foarte probabil, era unul din motivele pentru care nu erau oamenii atât de „tulburați”, cum aveau să ajungă în mileniul trei. Așa că, neavând o cale pe care să-și anunțe vizita, mergea pe mâna norocului – este ori nu este acasă?…

            Laura era singura din familie care ajunsese, tânără fiind, în orașul plin de promisiuni, cu nenumărate tentații, noutăți, atracții și după ce urmase o școală de profesii și meserii se alesese cu o modestă pregătire de contabil, meserie pe care, inițial, n-a practicat-o. Motivul fusese conviețuirea, în calitate de soție, cu un domn de viță veche, inginer se pare, dar care avea pretenția să i se spună „arhitectul”. Plin de aere cu reminiscențe burgheze cocheta cu eleganța, tutunul fin și meniurile din restaurantele centrale. Viața Laurei a fost fără multe griji deoarece copiii nu au fost pe placul nici unuia dintre ei, însă totul s-a schimbat dramatic atunci când „arhitectul” s-a hotărât să o alunge din casa de pe Mântuleasa. Cu cereri și rugăminți repetate la Spațiul locativ a reușit să facă rost de o locuință, la comun, acolo în strada Brațului. Ce ironie! Denumirea asta a străzii! Brațului… Brațul ce-i fusese hărăzit ca șansă pentru a-și prelungi existența, fusese o locuință pe strada Brațului…

            Poate exagerat spus locuință, fiindcă ceea ce-i revenea era o cameră de aproximativ 20 metri pătrați în care se aflau un șifonier, un pat, o masă pe care ședeau câteva articole cosmetice, o casetă cu câteva bijuterii fără cine știe ce valoare, iar într-un colț, către ușă, pe o etajeră care scârțâia din încheieturi odihneau câteva cărți. Restul, adică bucătăria, closetul și cada de baie le împărțea cu altă familie, pentru care avea cvasipermanent un singur cuvânt: țărani. La auzul lui, el bănuia că „definiția” folosită de ea avea drept destinație o categorie de oameni cu apucături și obiceiuri needucate, altfel în acele timpuri țăranul era un om smerit care nu învățase ce-i aceea politețea, dar nu obișnuia să jignească și lăsa loc de bună ziua pe unde trecea. Se înțelege că pentru Laura peiorativul, descoperit ușor după iritarea din pronunție, era justificat după ce cântăreai ipostazele trecutului și ale prezentului. Trecutul lipsit de griji, când cunoscuse finețea vieții aristocrate dispărute și înlocuită de preceptele socialismului răsăritean, apoi contactul cu oameni din „lumea bună”, chiar și poziția locuinței în care stătuse ani buni, în „buricul târgului” cum se spune, îi aminteau imaginile unui film greu de uitat. Prezentul era poziția în care coborâse mai mult decât brutal și acomodarea cu traiul „la comun” era mai grea decât o molimă, în care de actualitate erau: „lipsa de înțelegere”, „n-ai cu cine trata” sau „m-am procopsit cu prost-crescuți”. Prezentul însemna, totodată, și un serviciu ce-i asigura un venit minim, necesar existenței. Era motivul pentru care ajunsese la o firmă de construcții, la care lucra adesea peste program, probabil ca să evite întâlnirile nedorite cu colocatarii din strada Brațului…

            Cu toate acestea, ceea ce era absolut remarcabil în cazul ei nu poate fi dat uitării. Întotdeauna a avut un cult al modului în a se îmbrăca și al curățeniei. Hainele erau alese cu gust și fără să fie din categoria celor scumpe, din cauza veniturilor modeste, erau mereu asortate corect. Nu purta niciodată culori stridente sau, ferească Sfântu’, ceva șifonat. Era pedanteria împinsă la nivelul cel mai înalt. Motiv pentru care nu rezista tentației să critice abaterile și excesele care le observa, iar apropiaților chiar să le dea „sugestii”, care de multe ori nu le făcea nemijlocit celei/celui care „călcase strâmb”. O făcea ceva mai subtil, prin prieteni și intermediari, fără îngâmfare sau apucături profesorale.

            De fiecare dată vizita lui avea același algoritm. Se așeza pe unul din cele două scaune din încăpere, cel aflat lăngă o sobă care funcționa cu combustibil lichid. Posibil motorină. Ea îl întreba de fiecare dată „cum merge cu școala?”, cum sunt colegii, căminul etc. Totodată se îndeletnicea cu preparatul unui ness cu apă minerală și exagerat de dulce. Uneori discuția ajungea, mai mult tangențial, la casa părintească, de care nu era atașată însă chiar dacă se străduia să disimuleze dorul de locurile copilăriei era evident că în multele ore de singurătate era măcinată de frustrări, din cauza izolării ce o adoptase față de părinți și rude.

            Fiindcă în urma eșecurilor trecute și în mod special al mariajului, jalea din sufletul ei a transformat-o într-o răzvrătită izolată. Asta se putea remarca cu ușurință și din puținele discuții pe teme politice care le purta cu el și din care rezultau oprobrii la adresa noii orânduiri sociale, care nu adusese nimic bun în viața ei și pe care o considera, ca un adevărat analist politic, fără viitor fiindcă era diriguită de incapabili, parveniți și inculți.

            Din păcate, nu a mai apucat să vadă câtă dreptate avusese. S-a stins din viață prematur, la 58 de ani, într-o zi de 30 ianuarie…

            Să-i fie veșnicia liniștită, luminată de steaua în care a crezut și de care s-a bucurat prea puțin aici, pe Pământ.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s