Bunica Ana.

          Despre casa bunicilor materni am mai scris niște gânduri acum aproape un an de zile în Puncte cardinale. Casa se afla la marginea de răsărit a satului, într-o poziție ideală pentru a zări toate gospodăriile din jumătatea de miazăzi a cătunului și în curtea ei mai găseai  o cuhne (căreia bătrânii îi spuseseră cunie), o magazie din lemn solid și un adăpost pentru animale.

            Deși credința mea este discutabilă și ambiguă, având câteva „amendamente” și nelămuriri la actul creației omului prin intervenția divinătății, trebuie să recunosc faptul că în  momentele mai însemnate din Calendar, mă gândesc cu un strop de pioșenie la cei care au  trecut în lumea celor drepți mai demult ori relativ recent. Așa se face că azi de Moșii de iarnă, în virtutea celor spuse mai devreme și, nu în ultimul rând, prin preparativele făcute de cei care azi s-au trezit devreme și cu câte un coșuleț în mână s-au îndreptat spre biserică, mi-am amintit pe rând de aceia care au părăsit această lume. Fără să știu de ce, gândul mi-a rămas ceva vreme (oare pentru a câta oară?) la bunica din partea mamei, adică cea care trăia în copilăria mea în casa de pe colină și despre care v-am zis la început.

            O femeie cu o viață agitată, rămasă văduvă la tinerețe, puțin după 40 de ani, bunicul suferind de o boală incurabilă. Incurabilă atunci, dar și acum. Rămasă singură, cu grija  a trei copii, dar care spre norocul ei reușiseră până la momentul nefast al dispariției bunicului să termine studiile și să capete și slujbe, s-a dedicat muncii și îngrijirii acelei gospodării pe care o vizitam cu multă plăcere. Nu se pot uita serile când înnoptam acolo și adormeam în arome de levănțică amestecate cu odor de mobilă bătrână și ulei ars din candelă, dar nu înainte de a rosti una din rugăciunile „obligatorii ca să nu ai visuri urâte”. Bunica alerga precum un titirez toată ziua. Dacă nu avea de săpat via (altfel destul de măricică), se îngrijea de legumele din grădină. Dacă astea nu erau prioritare, strângea fructele coapte ori spăla rufe. Alteori cosea iarba sau strângea lemne… Nu se supăra niciodată, evita disputele verbale și fiind o creștină desăvârșită nu folosea cuvinte nepotrivite ori jignitoare. Nu știa să înjure și în cazul în care se supăra pe mine pentru cine știe ce gafă (ați văzut vreun țânc să fie și înger? ), în supărarea maximă numai ce o auzeai: „Bătu-te-ar norocu’ să te bată!” Exact așa cum s-a întâmplat într-o zi când mi-a dat o seceră ca să retez câteva ierburi din fața casei și din pricină că „n-am mai ghicit” unde se află vârful ei, am reușit să-mi spintec într-o clipă degetul inelar de la mâna stângă…

          Nu știu exact dacă de atunci încoace m-a bătut norocul sau nu, dar știu că cicatricea o port și astăzi, ca o amintire de neuitat legată de bunica Ana. Probabil sunt bune și comemorările creștine, dar cred că oamenii dacă își privesc mâinile pot și-și amintescă fulgerător de viața cuiva dispărut de pe Pământ. Indiferent dacă au sau nu cicatrici.

Anunțuri

Un gând despre „Bunica Ana.

  1. Credeam că având cele mai luminoase amintiri din curtea și din casa bunicilor, mă izolează în rândul rarităților … M-am liniștit lecturând „amintirile” de mai sus : nu sunt singurul „păcătos” căruia îi tresaltă inima când îl năpădesc secvențe din anii cei mai senini și fără griji ai vieții sale !

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s