Toți oamenii au prieteni. Mai buni sau mai puțin buni, mai apropiați sau de conjunctură, sinceri ori ceva mai ipocriți și calificativele pot continua, însă oricum nu ne ajută prea mult ca să putem avea prieteni ideali.
Dacă pe cineva îl mână dorința să-și judece un prieten este limpede că nu există un singur vinovat. Nu poate să te lege ceva de o persoană, care să te ancoreze la nivelul numit prietenie și într-o bună/proastă zi să n-ai altceva mai bun de făcut decât să o critici ori să o bârfești, sau mai știu ce naiba îți mai trece prin minte, dacă nu ai greșit față de acea persoană cu ceva. Probabil că o primă greșeală a fost chiar faptul că ți-ai ales să legi o prietenie cu o persoană nepotrivită, de unde se vede o altă carență de caracter – nepriceperea în a-i citi pe semeni, în a le afla calitățile și defectele.
Este adevărat și faptul că nu foarte mulți oameni apelează la psihologie, cultură ori educație atunci când leagă prietenii și de foarte multe ori viața e „de vină” fiindcă îi face să se întâlnească și să conviețuiască într-un spațiu restrâns – același cartier, bloc ori curte, serviciu etc. – sau, și mai rău, în împrejurări fortuite – o călătorie, concediu, pe timpul spitalizării etc. Prietenii care pot fi adevărate ori false, de durată sau se topesc la fel de repede precum s-au născut.
M-am ferit să leg prietenii numai de dragul virtuții. Cu timpul, cei aleși drept prieteni au adunat ani în cârcă la fel ca mine și pot declara oricărei instanțe universale că nu i-am judecat niciodată. Mai ales în lipsă, fiindcă în glumă „așa ca între prieteni” oricui îi mai scapă o admonestare! Dilema mea este însă alta. Ce se poate face cu un prieten, de cursă lungă, care nu te hulește, bârfește ori critică, ci te laudă față de dușmani? Și poate că termenul dușman este puțin forțat, să zicem persoane indezirabile, dar atât de indezirabile încât nu au nevoie să cunoască absolut nimic despre viața ta. Nici măcar de bine! Fiindcă, în viața semenilor noștri există destui indezirabili, însă puțini doresc să recunoască asta. Pentru mine indezirabilii nu sunt doar de nedorit, ci sunt oameni care nu mai există, deci fără drept la informație referitoare la propria-mi persoană.
O să-mi reproșeze cineva desigur, ce mare scofală că te laudă un prieten către o persoană „care nu mai există”… Foarte simplu. Deoarece cred că și asta se încadrează tot la capitolul bârfă. Greu de acceptat, mai ales că nimeni nu trebuie să vorbească despre prieteni dacă nu are acordul acestora. Ce puțin așa înțeleg eu respectul față de un prieten. Încep să-mi pun întrebarea dacă vina nu-mi aparține mie și dacă n-am greșit în alegerea prietenului… Doar că aici este durerea cea mare. E vorba de o prietenie întemeiată după o promisiune care trebuia să o respect până la final și făcută unui om care la puțin timp după ce mi-a adresat o anume rugăminte a trecut în lumea celor drepți…
Help!
asimetrii 
Cred că este foarte greu de dat/primit un sfat în această privință. Domeniul prieteniei este unul deosebit de sensibil și complicat în același timp.
Personal nu m-am întâlnit cu o astfel de situație, dar pentru că ceri ajutorul, pot încerca.
Cred că ar trebui să încerci să-l înțelegi, să înțelegi resorturile care i-au determinat acea acțiune/poziționare față de „inamicul” tău. Poate că înțelegându-l, vei înțelege si care este calea de urmat. Mie mi-ar fi greu, dar nu imposibil, să mă pun în poziția prietenului meu, iar asta m-ar ajuta probabil să ajung să nu-l judec, ceea ce ar putea determina acceptarea, poate și o repoziționare față de „inamic”.
Dar, fiecare suflet reacționează diferit, iar această situație numai cu sufletul poate și trebuie să fie receptată, căci rațiunea ne poate aduce neajunsuri. Cel puțin așa reacționez în acest moment față de situație descrisă de tine.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, am citit de două ori, să mă asigur că am înţeles bine. Aşadar: aţi făcut o promisiune unui prieten care nu mai este. Totuşi, el a trăit frumos şi faptele lui merită ştiute şi de alţii. Vă este însă greu să faceţi asta, pentru că o consideraţi bârfă.
Cred că orice faptă demnă de apreciat merită ştiută doar de cel(cea) căruia îi este adresată. Altfel, restul, nu ar înţelege întregul context şi poate că nici nu ar vedea-o ca o faptă bună!
Am comentat aici, doar din pricina acelui ultim „help”, pe care l-am simţit într-un fel aparte.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu-i tocmai așa. Persoana care nu mai este m-a determinat să-mi aleg/păstrez un prieten care la rându-i a ales, la un moment dat „să se facă frate cu dracul”. Nu am spus nimic despre fapte bune, ci despre laude, ceea ce pentru unii nu sunt în mod implicit fapte bune, iar cel „lăudat” eram eu… Până la urmă, ca să fiu mai explicit, prietenul meu s-a transformat „în duce vorba” fără acceptul meu. Însă la mijloc era vorba despre aspecte personale, unele din viața de zi cu zi și care, așa cum scriam mai sus, nedestinate unor oameni care (pentru mine) nu mai există, deci fără drept la informație referitoare la propria-mi persoană.
Mulțumesc pentru că ai sesizat acel help și pentru sfat, numai că onestitatea și corectitudinea (deh, mai are omul și defecte…) mă obligă să oscilez în a-mi păstra sau nu promisiunea făcută.
ApreciazăApreciază
”Ce se poate face cu un prieten, de cursă lungă, care nu te hulește, bârfește ori critică, ci te laudă față de dușmani?”
Îl prețuiești.
Nu aș renunța pentru nimic în lume la un astfel de prieten, nu aș putea pune la îndoială prietenia unui astfel de om. Apoi, este frumos gestul lui atâta timp cât a încercat să medieze o situație – orice situație (cu atât mai mult că era în favoarea dvs). Personal, aș lăsa subiectul închis și loc de bună ziua pentru absolut toate părțile implicate.
Remarca: ”nu trebuie să vorbească despre prieteni dacă nu are acordul acestora” – mi se pare nedreaptă și exagerată.
Eu cred că gestul prietenului dvs nu are cum să se încadreze la capitolul bârfă.
Acesta este răspunsul meu, cu siguranță vor exista și alte variante.
ApreciazăApreciază
Dacă aș avea anii dumitale, comentariul meu ar fi absolut identic cu cel care l-ai făcut. Lucrurile sunt întotdeauna mult mai complicate decât par la prima… scriere! Firește că neavând amănuntele poveștii este foarte simplu de spus că: „remarca: „nu trebuie să vorbească despre prieteni dacă nu are acordul acestora” – mi se pare nedreaptă și exagerată.”
După cum spuneam mi-am făcut prieteni nu doar pentru a găsi idealul etic, iar ca număr îmi ajung degetele de la o mână. Puțini, atât câți sunt trebuiau respectați și apreciați fără nicio legătură cu zilele pare sau impare!
A transmite unei terțe persoane informații personale despre unul din ei – chiar pozitive – MAI ALES ÎN CONDIȚIILE ÎN CARE PERSOANELE TERȚE SUNT NEDORITE DE CĂTRE EL, mi se pare frustrare evidentă dacă nu chiar un pui de trădare.
ApreciazăApreciază
Păi… mi-am permis să las comentariul precedent/ să îmi dau cu părerea, chiar dacă am puțini ani comparativ cu ai dvs – (deși îmi pare extrem de ciudată remarca dvs), considerând că poate fi o soluție posibilă la ”dilema” în care părea că sunteți – în articol cereați (nu mie desigur!), ci doar generic
o părere… ori ajutor.
Chiar îmi pare rău…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, de foarte multe ori o părere contează, iar acel „ajutor” țintea spre așa ceva. Nici nu văd cum ar fi fost posibil alt fel de ajutor. Nu trebuie să-ți pară rău pentru nimic. Asta e lumea și problemele ei și, câteodată, își mai varsă amarul prin scris… Mi s-a întîmplat și mie, deh! Promit să nu mai recidivez. 🤚
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Unui prieten „de cursă lungă” i se pot ierta chiar și greșelile care pot fi în multe cazuri involuntare într-o discuție în care apecierile asupra „subiectului” sunt diametral opuse … Depinde însă de la caz la caz în funcție de amplitudinea convingerilor că ne-am ales bine prietenii …
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ah, ce bine ar fi fost dacă greșeala era involuntară! Dilema mea era cu mult mai mică…
ApreciazăApreciază
Eu nu mai cred in prietenie. Singurele prietenii adevarate sunt cele legate in copilarie si adolescenta. Chiar si cele din facultate. Mai apoi, sunt doar prietenii temporare dupa interes. M-au indus in eroare multe persoane pe care le credeam prietene. La final, mi-am dat seama ca fusesem doar un pion prin care isi atinsesera scopurile.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ohoo cât adevăr în rândurile acestea. Tristețea mare este că oamenii ajung să gândească așa când li se argintează tâmplele. Iar unii dintre ei, nici atunci…
P.S. Multumesc pentru vizită. Greu de imaginat că putea să mai treacă cineva peste o postare nesemnificativă din luna iunie a anului trecut, scrisă din pricina unui milion de nervi…
ApreciazăApreciază