Lunile cu litera „r”.

             Nu trebuie făcut apel la o aritmetică superioară pentru calculul bilanțului acestei veri care s-a încheiat de curând. Fără sare, fără piper și fără niciun eveniment spectaculos care să-mi taie calea… Asta dacă fac abstracție de turbații de la volan care taie intersecțiile și vor „să-ți ia fața” numai pentru că li se pare că roțile tale nu se învârtesc după placul lor. Continuă lectura

Anunțuri

Ultima de pe net.

              Din mai multe motive am încercat să rămân departe, pentru o perioadă, de mediul virtual. Astăzi când m-am hotărât să sparg gheața, am găsit o știre de milioane, care spune cum că „la maternități a fost introdusă o nouă oportunitate. Acum la naștere poate asista și tatăl copilului, nu numai soțul mamei!” Sincer, mi se pare ceva absolut normal. Ce nu știam era că la naștere poate să asiste soțul mamei… Însă așa-mi trebuie dacă n-am mai avut copii în ultimii 28 de ani…

S-a rupt Mihai Viteazul.

         Pe la jumătatea lui februarie îmi puneam singur niște întrebări legate de guvernarea actuală a țării. Răspunsuri nu am la ele nici astăzi, însă mă felicit încă odată că nu sunt părtaș la alegerea clasei politice, indiferent de culoarea steagurilor. Și fac asta, chiar dacă mucaliții îmi vor zice că nu am voie să critic dacă nu votez, pentru că aș fi regretat dacă aș fi girat alegerea unei persoane ca Vasilescu Lia Olguța, acolo în fruntea bucatelor.

            Depășită de responsabilitatea funcției, în ultima vreme i-a cam pierit atitudinea de Mihai Viteazu pe cal și a luat poziția ghiocelului în fața șefului de partid. Asta nu ar fi nimic, dar din cele două etaje ale capului – gura și creierul – folosește numai pe cel de la parter și face o singură faptă eroică. „Gesticulează” cu limba! Dacă tot lucrează la Ministerul muncii și justiție sociale ar trebui să se ocupe mai mult de cele 850.000 de locuri de muncă promise prin programul de guvernare, din care nu spune câte a realizat și să o lase mai moale cu modificarea unei legi prin ordonanță de urgență a guvernului. Sau n-a aflat că așa ceva este contrar legii și Constituției.

Când vom privi în jur?

             „Mă apucă o deznădejde mortală când mă  gândesc la mizeria îngrozitoare a omului, la putregaiul și cangrena sa. Acest animal rațional – n-ar mai fi! – se apucă de construcții, de teorii, se pasionează de ideologii în fața mizeriei, în loc să arunce tot ceea ce are pe el, într-un gest de înțelegere înaltă și de comuniune adâncă.” Erau gândurile lui E. Cioran așternute în prima sa lucrare „Pe culmile disperării”, în anul 1934. Continuă lectura

Retrogradul din mine.

            În plimbarea noastră cosmică, pe una din oiștile acestei căruțe numită Pământ, uităm să măturăm după noi faptele urâte, unele de-a dreptul mizerabile, care le săvârșim în calitate de călători efemeri.

           Ar fi necesar ca fiecare să se oprească din viteza lui astrală și măcar „din joi în Paște” să cadă oleacă pe gânduri, să lase deoparte jeomanfișismul carcateristic obrajlor groși și să-și numere pașii greșiți din viață. Aiurea! Bineînțeles că nimeni nu are timp de așa ceva… Ați auzit pe cineva care să spună despre el că nu este om bun? Toți sunt buni! Dacă toți sunt buni, de ce apare câte un urangutan (mascul sau femelă) care împinge și calcă într-o nesimțire splendidă, fără măcar să-i pese și, pe deasupra, dacă-i atragi atenția te alegi, în cel mai bun caz, cu înjurături. Iar în cel mai rău, poți încasa o scatoalcă! Așa cum era s-o pățească o bătrână într-unul din jegoasele vehicule RATB, ce i-a cerut socoteală unuia „bun” care tocmai o împinsese zdravăn, mai-mai să o dărâme…

            În lumea de azi toți comunică, dar nimeni nu vrea să vorbească! Nu se mai poate rosti absolut deloc permiteți vă rog, îmi dați voie ori banalul și împrumutatul pardon! Parcă a ajuns o rușine să ceri permisiunea să treci spre un loc ce ți se pare „mai cald”… Eu pricep că nu mai este cum era pe vremuri la ITB, când dacă cineva de lângă tine era atins, imediat auzeai scuzele de rigoare. Însă în vremurile astea oamenii „buni” au involuat nepermis de mult. Sau asta este noua educație și retrogradul sunt eu?

        P.S. Am și eu mașină, precum tot românul. Numai că o folosesc pe trasee ceva mai lungi. Așa se face că circul relativ des cu RATB-ul, nu-mi crește burta și mai aflu „noutăți” despre educație…  O să-mi reproșați ceva… nu-mi ajunge ce se vede și aude la televiziunile naționale și internaționale?

Poliția la umbră.

            Există o parcare desfundată și plină de gropi, undeva pe lângă aleea Romancierilor. Cum are și câțiva copaci, găsești și ceva umbră. Zilnic, începând cu ora 9, în umbra cu pricina poți găsi cel puțin o mașină de poliție, pe lângă care stau la taclale pe o bancă unu, doi ori trei oameni ai legii.

              Am zis cel puțin o mașină, fiindcă de cele mai multe ori sunt trase două ori chiar trei. Astăzi însă, mi-a fost dat să văd patru! Firește că din cei adunați acolo se putea închega Hora Unirii fără mare dificultate. În timp ce ei discutau aprins acolo, „trebile” țării, șefii lor îi știau la datorie, pe teren. Și cum n-am avut de lucru însă a fost necesar să trec prin zona cu pricina și pe la ora 12, două dintre mașini erau tot acolo! Una purta număr de înmatriculare MAI-44202. Aloo, doamna Dan Carmen, lăsați dracului certurile politice intestine și puneți-i la treabă pe subordonați că de-asta le plătesc contribuabilii solde și salarii!

„Revoluții”.

            După unii, Revoluția din 1989 a fost o revoltă populară, iar după alții o lovitură de stat. Chestiunea este încâlcită și nici nu vreau eu să-i dau de capăt aici și acum. Cert este un singur fapt: a început la Timișoara și s-a sfârșit prin împușcarea unui tiran (cică-se…).

            Ce ar fi dacă și „revoluția” din PSD, ce se „produce” acum în peisajul politic,  declanșată tot de cineva de prin vestul țări (Caransebeș nu-i așa departe de Timișoara), să însemne sfârșitul unui partid care nu se desparte deloc de apucăturile comuniste (nici după 27 de ani!!) și să se încheie cu „împușcarea” unui alt tiran?

            N.B. Interesant e că ambii tirani au în comun, pe lângă multe altele, o „calitate” de bază a contemporaneității: agramatismul.

Încă ceva la pușculiță. Și cu asta basta.

              Pe 6 februarie anul trecut, scriam câteva rânduri despre S. Halep. Iată ce spuneam atunci:

                            Ceva la pușculiță.

                        Presimt că știrea ce zice că „jucătoarea din Cehia (e vorba de Karolina Pliskova) și-a dezlegat singură șireturile de la adidasi, iar apoi s-a legat de două ori    pe durata primului set”, este prefața la justificările miorlăite  ale fostului număr doi  WTA, pentru înfrângerea de azi… Eu n-am nimic cu marea noastră tenismenă, care  fie vorba între noi n-are alură și nici atitudine de mare jucătoare, dar dacă de dezlegatul de șireturi ale adversarului depinde câștigarea meciurilor, apoi i se aplică  iute de tot proverbul că înfrângerea nu este decât a celor care o acceptă. Iar de o    vreme cam acceptă înfrângeri, probabil numai ca să mai completeze ceva la  pușculiță…

            Știu ce înseamnă tenisul de câmp fiindcă am reușit să joc ceva, în vremurile când nu căpătasem leziunile de menisc cu care mă laud acum. Și am jucat cu oameni mai buni decât mine, dar pe care i-am făcut de multe ori să se încrunte pe teren. Sigur că nu am fost un jucător de turnee internaționale – așa cum este constănțeanca cu aere de vedetă – și care astăzi a pierdut unica șansă de deveni numărul unu în tenisul feminin. A pierdut un meci contra Jelenei Ostapenko. O să-mi spuneți: ce numărul doi este puțin? Firește că este puțin, deoarece la ora actuală în tenisul mondial feminin lipsesc adevăratele campioane, adică nu există material uman de calitate. Însă nu este exclus să apară! Aviz Jelena Ostapenko, o tânără de 20 de ani. Spuneam de unica șansă, tocmai prin prisma acestui fapt, că vin valuri noi în tenis, din care se vor naște adevărate campioane. Nu precum Halep, care are primul set câștigat, 3-0 în al doilea și pierde meciul!!! Am spus și voi mai spune că nu are stofă de jucătoare de calitate și doar un concurs de împrejurări (vezi materialul uman, plus norocul!) a propulsat-o pe locurile mici în WTA. Iar asta nu pentru că nu știe cu racheta, care de bine de rău i-a umplut binișor conturile, ci pentru că nu știe să respire când trebuie!

            Astfel că, a rămas încă odată cu ceva la… pușculiță.

Ciocolata neagră.

             Tineretul nostru iubește internetul. Daaa, și o face la nebunie chiar. Dilema mare este dacă acești copii, care umblă cu blugii rupți în  genunchi, așa cam cât palma țapinarului și botine negre și vârfuri cu sclipici auriu, sunt în stare să facă diferența între ce este bine și rău, corect ori incorect, ca să nu mai vorbim de ceea ce este adevărat din perspectivă științifică și ce e fals. Continuă lectura