Încredere.

              Dacă și cele două mere, care zac pe lângă mine dinainte de Crăciun, au făcut riduri ce așteptări să mai am de la cel pe care-l văd în oglindă… Unul cu buletinul mai vechi decât al meu zicea în înțelepciunea lui că râsul e vinovat de șanțurile faciale. Nu știu cum dracu se face că ăia mai serioși, introvertiți și taciturni au uneori adevărate tranșee!

            Nu știi dom’le în cine să mai ai încredere. Acu’ la început de an nu mai cred nici în înțelepți, nici în… mere.

2-ian_7

Anunțuri

Artificial.

             Se termină curând anul și tot curând trebuie să intrăm în rândul lumii. Adică, să sărbătorim ce ne impune datina. Așa că mi-am luat și eu bradul. Din cui. Artificial firește. De ce firește? Păi mă tot urmărește gândul că, până acum, oricum au tăiat austriecii o groază… Ce rost ar avea să mai stric și eu încă unu’… Continuă lectura

Nedumerirea.

             Câte nu se întâmplă într-o viață de om… Omul ăsta nu fusese nici el scutit de încercări. Ei, așa câteodată, încercările astea mai luau și ele câte o pauză. Mai respira și el. Per total însă, viața lui trecuse prin două ipostaze iar una dintre ele era, așa…, precum un tunel întunecos. Și pe deasupra, tunelul acesta nemernic se mai și îngusta. Asta era partea cu necazurile din viața lui. A doua ipostază era o întindere maiestuoasă de ape albastre, calme, ce se pierdea într-un orizont îndepărtat, aproape imperceptibil. Era ceea Continuă lectura

Mașini serioase.

            Dacă cineva făcea „imprudența” să trimită o carte poștală, deși mai indicată era o vedere cu o horă rămânească sau o ie, la o firmă constructoare de mașini de prin Europa, se procopsea în câteva săptămâni cu ceva pliante promoționale. Era necesar să menționezi adresa și să fi trăit pe la mijocul anilor 70. Continuă lectura

Toamnă.

                  Într-o anumită epocă, pe care mulți au uitat-o iar alții nici n-au cunoscut-o, la cele mai înalte școli medicale românești discipolii începeau să cunoască arta vindecării cu câteva materii fundamentale. Printre ele se așeza în frunte anatomia, nu din pricina alfabetului ci pentru că era mai mult decât importantă. Mă cam mira nedumerirea unei Continuă lectura

De toamnă.

„Uitați-vă ce mi-au făcut frigul și bruma!”

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

        „Nici pentru noi nu e mai bine… Și ce mândre eram astă vară.”

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

     Culori terne…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

         … numai un ciorchine uitat s-a cianozat cumplit.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

   Sigur și dârz pătrunjelul se ține tare și nu și-a pierdut clorofila. Încă.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Mingea.

             Indiscutabil faptul că toți oamenii, la un anumit moment din viață, au avut de a face cu o minge. Nu doar în sensul că le-a venit pe neașteptate în cap în timp ce erau întinși pe nisip ori când treceau prin parc, taman când aveau gândurile plecate aiurea.

            Mă refer la jocul cu mingea. Indiferent ce marcă și destinație avea ea. Acu’ câteva decenii bune și eu începusem să dau cu piciorul într-una. Că nu aveam mare spor deoarece eram numai „piele și os”, pe de o parte, și, pe de-alta, pentru că aveam niște amărâte de garduri ce începuseră să cedeze binișor, iar bunicul (care nu dăduse cu piciorul într-o minge niciodată) mă tot „îndemna” să nu mai „bat gardurile”… Aveam o minge destul de amărâtă. Ca mine. Costa 9 lei, era din cauciuc și mirosea frumos atunci când era nouă. Mi se părea că avea miros de prăjitură. Asta fiindcă nu prea ajunsesem să privesc vreuna. Numai cozonacul pe care-l făcea mama, la vatră, îl știam.

             Mingiile acelea, fiindcă trebuie să recunosc faptul că au fost multe la număr deoarece de multe ori rămâneau agățate în cuiele ce ieșeau81-oct_22 din scândurile gardurilor, erau de diferite culori, iar mie îmi plăceau mai mult cele verzi. Cum spărgeam una, cum începeam gudureala pe lângă tata să-mi aducă una nouă de la oraș, atunci când ajungea cu treburi importante pentru școală.

              Mult mai bine m-am simțit când, în loc să alerg singur după ea și să „bubui” gardurile bătrâne, am început să joc fotbal cu frate-meu. Începutul a fost exagerat de timpuriu. Adică, atunci când el abia începuse să se țină pe picioare… Însă, până la urmă, inițiativa mea a fost benefică pentru că alergându-l de mic s-a dezvoltat fizic mai bine. Din punctul lui de vedere nu știu cum vede acum întâmplările din vremea aceea. Nu prea ne mai vedem. Și nu doar faptul că umblă pe mări și oceane, mânuiând motoare de vapoare, ar fi singurul motiv. Doar că asta face parte din alt film. Mai greu de „difuzat”.

Homeless.

          În urmă cu vreo două zile, un condei iscusit trimitea în blogosferă câteva detalii de la o întâlnire (absolut reală) a bloggerilor, despre care afirma că, „cei mai mulţi suferim de ciudăţenii, fixaţii, timiditate, manii, chestii obsesiv-compulsive, complexe, suntem nişte asociali bine mascaţi de expunerea de pe bloguri”. Nimic mai adevărat. La urma-urmei suntem oameni și trăim într-o lume nițel cam nebună.

            Așa că, mai devreme sau mai târziu, pe fiecare ne miruiește câte ceva dintre aceste suferințe. Pe de altă parte, într-o lume nebună dacă ai făcut imprudența și nu te-ai infectat cu oleacă de nebunie riști să nu pari normal… Convingerea mea este că pe lângă toate astea mai avem o suferință, aceea numită dezamăgire. Cred că mulți dintre noi, cei care ne „întâlnim” pe strada cuvintelor scrise, scriem fiindcă ne împing fel de fel de dezamăgiri. Mai mari, mai mici, vechi sau noi, aromate sau nu, dar pe care viața ni le-a servit cu nonșalanță. Așa că fugim din bula noastră, aceea cu diverse probleme, și încercăm să ne agățăm de un cârlig nevăzut, necunoscut și incert ca eficiență. Scriem. Subiecte multiple, tot felul de pățanii, istorioare, călătorii, regrete și frustrări, critici mai mult sau mai puțin acide, poezii și melodii, poze și amintiri… Toate sunt foarte utile, fiindcă ne mută gândirea de la dezamăgirile pline de lașitate, provenite de la ceea ce se cheamă cotidian, la o ipostază în care ne simțim puțin mai confortabil și detașați. Găsim și noi un… adăpost. Chiar dacă numai pentru câteva momente.

            Chiar dacă trăim cu o superbă iluzie. Aceea că ne-am luat medicația nimerită care ne ajută să uităm dezamăgirile…

79-sept_27

Sursa foto: pixabay.com