Fotografie veche.

             Fotografia veche rămâne (încă) ceva de preț în ziua de astăzi. Probabil, doar pentru unii, cei care nu sunt atinși de euforia epocii IT și care mai păstrează astfel de dovezi imprimate pe niște hârtie. Momente din viața unor oameni care vroiau, atunci în momentul când se lăsau fotografiați, să spună lumii viitoare cum era chipul lor în vremurile de demult. Continuă lectura

Ajută-te singur!

             O carte scrisă de către Samule Smiles pe la 1859. Omul, un scoțian care a trăit în epoca victoriană, a practicat în tinerețe pentru scurtă vreme medicina, după care s-a dedicat jurnalismului reușind să se afirme la ziarul Leeds Time. Cartea lui, Ajută-te singur!, este un șir de biografii ale multor oameni iluștri, din toate domeniile vieții sociale și este o dovadă certă că valorile pe care le-a prețuit în viață au fost moralitatea născută dintr-o educație solidă, disciplina cu rădăcini precoce – dintr-acelea apărute după primii pași în viață – și munca făcută cu responsabilitate și consecvență.

            Totul este un redat cu intenția de a fi transmis generațiilor următoare ca exemple desăvârșite, mai cu seamă că autorul nu-i uită pe oamenii ridicați din păturile sărace ale societății și care au reușit să pună câte o cărămidă fundamentală la schimbarea în bine a societății și la evoluția ei – Copernic, Kepler, Newton, Laplace, Lagrange – cel care obișnuia să spună: „Dacă aș fi fost bogat, desigur că n-aș fi ajuns niciodată academician.”- chimistul Vauquelin, medicii Ambroise Paré și Dupuytren ori renumiții Molière și Shakespeare, care au avut la rândul lor obârșii umile.

            Citind scrierile lui Smiles îți dă târcoale uimirea. Mi se pare că ideile scrise pe la mijlocul secolului XIX au rămas valabile și în primul sfert de veac XXI. Sau poate, în nostalgia mea generată de lipsa valorilor din contemporaneitate admirate de către Smiles, mă înșel… Nu face nimic. Iată câteva dintre ele:

  • „ …vedem necontenit ieșind din licee și alte școli tineri care vor fi știind mai bine sau mai puțin limba latină sau botanica, dar care nu pot bănui la ce le pot sluji mâinile și picioarele. Știu participiile și infinitivele, dar nu știu să se servească de ochi – și în ceea ce privește puterea de observație sunt adesea inferiori celor care duc plugul de coarne.”
  • Primul pas în datorii este ca și primul pas în miciună – el aduce, aproape totdeauna, nevoia de a continua – fiecare datorie fiind urmată de o alta, cum fiecare miciună aduce după ea o alta nouă (…). Prudența cere ca piciorul pe care trăim să fie, mai degrabă, cu o treaptă mai jos decât mijloacele de care dispunem.”
  • Progresul național este înmănunchierea activităților, energiilor, virtuțiilor tuturor, tot așa precum decăderea națională este înmănunchierea lașităților, egoismelor și vițiilor tuturor.”
  • „ …patriotismul cel mai înalt și cea mai mărinimoasă filantropie nu stau atât în a reforma legile și în a schimba instituțiile, cât mai cu seamă a ajuta altora să se înalțe și să se înnobileze…”
  • Guvernământul unei națiuni nu-i, de obicei, decât icoana și reflexul indivizilor care o alcătuiesc.”
  • Totdeauna poporul nobil va fi guvernat nobil, totdeauna cel ignorant și stricat va fi condus josnic.”
  • Libertatea nu-i numai rodul unei înfloriri politice, ea e mai mult al unei înfloriri morale, al energiei, al neatârnării și libertății de acțiune individuale… Libertatea nu poate avea temelii solide decât în tăria caracterelor individuale.”
  • Felul cum e condus un om poate să nu aibă prea mare însemnătate, în vreme ce totul atârnă de chipul cum se conduce el însuși.”

1-ian_15

           P.S. Apropo de sintagma „de chipul cum se conduce el însuși”, așa aș vrea să dau de pământ cu o cohortă de politicieni care se află prin fruntea statului și care, cică, „ne conduc”…

La făcut tărie.

            Pe la început de iulie, ziceam pe aici că „E vară”. Prin prima decadă a lui septembrie, în „A trecut fără să fi venit”, eram dezamăgit că mi se prăbușiseră speranțele care mi le pusesem în căldura soarelui, singura care mai poate face un bine oaselor atinse de reumă.

            Acu’, veni toamna. Ce-i drept cu multe culori. Cam grăbite să alunge verdele din peisaj. E dimineață. Rece. Singurul remediu să scapi de amorțeală și dureri de oase este să faci primii pași. Pe jos rouă multă, pe acoperișuri s-a lăsat bruma… Niște cocoși răgușiți peste noapte se luară la întrecere, dar nu prea le iese. Undeva pe câmp, unu fără somn încearcă să pornească un tractor amorțit. La câteva case depărtare se aude  o benzopilă. Mai pe românește o drujbă… deși, nici asta nu-i pe românește…63-oct_18

            Una peste alta, cam toate se mișcă. Dar cu încetinitorul. Chiar și o rază de soare care se strecoară printre crengile teilor, de-mi lungește umbra spre apus ca unuia din planeta giganților. Le las pe toate în plata lor și mă apuc de treburi mai serioase. Scos cenușa, de adus vreo patru brațe zdravene de lemne de foc, șapte găleți de prune, lipit marginile și țeava și, mai la coadă, aprins focul. Aaaa, la ce? La cazanul bătrân, unde aproape în fiecare toamnă iese oleacă de tărie…

            Mulți care au gustat-o o laudă. Eu nu. În general nu prea m-am lăudat cu faptele personale, dar mai fac și eu câte o abatere de la regulă. Numai că, anu ăsta, chiar să vreau și nu prea aș avea motive serioase de laudă deorece vara n-a fost serioasă. Prin urmare, materialul, adică pruna dom-le, n-a fost să fie așa cum ar fi trebuit. De unde se vede că nu doar lumea este într-o permanentă algie, dar a început și vremea să o copieze…

            Și cu toate astea, greșește cine zice că la țară, acolo la talpa satului, lumea stă degeaba. Așa că, la bună auzire.

64-oct_18

A trecut fără să fi venit.

        Numai vară nu s-a numit cea care s-a încheiat. Cerul a fost, mai mereu, așa.

51-sept_10

Cu toată ploaia căzută, pământul suferă…         52-sept_10

Ceva vreme în urmă erau frumoși și demni. Dar nici bătrânețea nu-și pierde demnitatea întotdeauna.          53-sept_10

Via s-a chinuit să dea ceva din rodul promis. Realizare fără medalii și diplome.          54-sept_10

Culori de toamnă. Se mai îngrijește de ele verdele. Așa numai să treacă examenul de sezon…55-sept_10

… și pentru asta aduce în fața ochiului chiar și spinii.     56-sept_10

Stupii părăsți au pierdut orice urmă de viață, de multă vreme…      57-sept_10

…iar ceva mai jos, o gheată veche le ține de urât.         58-sept_10

Nici merele nu ne spun nimic anul acesta. Vreme capricoasă, recoltă neînsemnată.          59-sept_10

Până și dovlecii au căpiat. Altfel, e greu de explicat de ce s-au cocoțat în vârfuri de gard…          60-sept_10

Doar motanul pare să fie mulțumit. În lumina apusului, profită și trage un pui de somn pe cimentul călduț.           61-sept_10

Și uite așa a trecut vara… Mie mi se pare că nici n-a venit.

Un ceas.

        50-aug_23Se zice precum că ceasurile elvețiene dețin supremația în rândul instrumentelor de măsurare a timpului. Nu contest asta. Doar că în urmă cu exact patru decenii, de ziua mea, am îndrăznit să cumpăr unul japonez. Cel de alături. De atunci, m-a însoțit zilnic și am trecut împreună prin tot ceea ce se numește viață, cu problemele și bunele ei, ca doi prieteni…

      Paradoxul face că prinde suflet numai dacă eu îl agăț la mănă, iar el, obiect credincios prin configurația lui japoneză de excepție, îmi arată trecerea implacabilă a timpului… Implicit a mea prin această lume, fiindcă îmi amintește cu prisosință de multe ore și minute în care s-au petrecut vrute și nevrute…

Marea și depărtarea.

             Aproape în fiecare dimineață, pe deasupra blocurilor din cartier, zboară niște pescăruși. N-am cum să-i văd din cauza copacilor din fața ferestrelor, însă se aud țipetele lor greu de confundat. Cum au ajuns ei în orașul capitală e treaba lor, dar sunetele triste pe care le scot în zbor mă trimit instantaneu într-o stare vecină cu nostalgia. Continuă lectura

Rosaceae și nu numai.

26-iun_05

Rosa. Familia Rosaceae. Și pe deasupra au culoare roz bombon.

 

27-iun_05

                  Grațioși precum lebedele… Tot din grădina mamei.

28-iun_05

               Trandafirii nu știu și nici nu le pasă de ce oamenii fac garduri.

29-iun_05

               Bombus (bondarul) nesătulul caută prin zmeur – un alt rozaceu – florile pe care le vizita în urmă cu vreo 2 săptămâni. Posibil să-l fi lăsat memoria…  Apropo, cine-l identifică se poate lăuda că are spirit de observație. 🙂

30-iun_05

 

31-iun_05

             Teii sunt plini de flori și de albine. E o hărmălaie, un zumzet continuu și muncă nu glumă.

 

32-iun_05

               La nord, vârful Builă din Parâng nu prea se vede. E acoperit de niște ghemotoace de nori aruncați peste el de soartă. Ori vântul… Cine știe.

 

33-iun_05

E tare cald. Prin urmare, nici cățelului nu-i pasă ce se petrece prin zonă.

 

34-iun_05

         Curtea e tunsă precum un școlar pedepsit pe vremea când aveam calitatea de elev. Ceva cam mulți ani de atunci…

 

35-iun_05

                Dacă cineva își închipuie că există căpșune mai parfumate ca cele din grădina mamei se înșeală instantaneu. Nu am cum să dovedesc asta, așa că trebuie să așteptăm să evolueze tehnologia fortografiei – poza cu miasmă. 🙂