Ceva mărturisiri.

             Ce să-ți spun… Primăvara asta a venit din nou cu verde crud, iarbă – cam deasă ce-i drept pe alocuri – și lăstari. În cele din urmă am izbutit să curăț curtea, pe lângă gardurile grădinilor, șanțurile șoselei etc. Teii cei bătrâni se umpluseră și ei de lăstari, așa mai pe la poale, dar le-am venit de hac cu ceva eforturi și cu un fierăstrău-prăjină…

            Mama este binișor. Merge greu și pe zi ce trece pare tot mai iscoditoare. De multă vreme zice că nu mai face comenzi pentru stupizeniile care le vede în reclame.

             Degeaba. Nu se vindecă…

            În ultima vreme, pe aici a plouat puțin și solul e ca piatra. Or veni ele și zilele mai umede…

            Tot în primăvara asta s-a stins din viață și sora dumitale, Maria. Atinsese 91.

         Nu cred să fie asta o noutate deoarece se zice că în lumea cealaltă sufletele se întâlnesc… Personal,  nu cred în așa ceva…   

             Cu fiecare zi lumea este mai nebună.

             Ne străduim să mergem înainte.

           Pe drumul ce pare că se tot îngustează… până acolo la barieră, unde te-ai oprit și d-ta. în urmă cu 9 ani…

            (Câteva din gândurile la ultima trecere pe la mormântul tatei.)

Reclame

Primăvară timidă.

11-apr_05

             Ceață, frig și ploi. Câteva narcise galbene au reușit totuși să le învingă. Deși galbenul nu este culoarea mea favorită, parcă sunt mulțumit că o văd.

12-apr_05

           Zambile ca acestea atât de anemice mai rar… Măcar sunt posesoarele unui albastru ce ar fi potrivit cerului, care nu vrea să se despartă de niște nori cam nesuferiți.

13-apr_05

         Alt albastru, dar și verde ce încearcă să învingă firele uscate de astă-toamnă.

14-apr_05

             Delicate și îndrăznețe.

15-apr_05

Magnolia e hotărâtă  și stă să plesnească.

16-apr_05

             Aici este hotărâre, vânătoare de raze calde și mândrie fiindcă reușesc să schimbe cromatica grădinii.

17-apr_05

              Dânsul este Bismarck și nu-i pasă dacă vine sau nu Primăvara. I-ar sta foarte bine cu ocazia sărbătorii ce vine peste niște cartofi la cuptor, însă stăpâna lui l-a iertat. Deocamdată ne năucește cu bolboroselile lui cvasipermanente, ceea ce mă face să cred că seamănă mult cu prostul care râde din nimic. Mă străduiesc să-l ignor, cu toate astea se înfoaie toată ziua și își plimbă semeț mărgelele de la gât precum niște medalii. De parcă a trecut cel puțin prin două războaie…

Azi și mâine.

           O vreme drumul o ține drept. Adică, suntem bine ori așa ni se pare deoarece binele este mai mult decât relativ. Este extrem de fragil.

            Se prăbușește la câte o curbă a vieții. Strânsă ori largă tot curbă se numește și habar nu are nimeni dacă e ultima sau după ea mai prindem linia dreaptă.

            Așa că, nici nu știi ce e mai bine… Să te bucuri sau să te temi? Dacă mai avem un pic de realism strecurat cumva printre preocupările noastre multe, mărețe sau mărunte este cam dificil să te bucuri sincer când știi că se va schimba direcția, la un moment dat.

            Cei care spun, doar pe jumătate, sfatul poetului Horațiu, „Carpe diem” (Trăiește clipa), îi consider mai degrabă preocupați de cât de pline sunt paharul și farfuria din fața lor. N-aș vrea să le spun ignoranți, însă versul întreg al poemului sună cam așa: „Trăiește clipa de azi și fii cât mai puțin încrezător în ziua de mâine”.

Încredere.

              Dacă și cele două mere, care zac pe lângă mine dinainte de Crăciun, au făcut riduri ce așteptări să mai am de la cel pe care-l văd în oglindă… Unul cu buletinul mai vechi decât al meu zicea în înțelepciunea lui că râsul e vinovat de șanțurile faciale. Nu știu cum dracu se face că ăia mai serioși, introvertiți și taciturni au uneori adevărate tranșee!

            Nu știi dom’le în cine să mai ai încredere. Acu’ la început de an nu mai cred nici în înțelepți, nici în… mere.

2-ian_7

Artificial.

             Se termină curând anul și tot curând trebuie să intrăm în rândul lumii. Adică, să sărbătorim ce ne impune datina. Așa că mi-am luat și eu bradul. Din cui. Artificial firește. De ce firește? Păi mă tot urmărește gândul că, până acum, oricum au tăiat austriecii o groază… Ce rost ar avea să mai stric și eu încă unu’… Continuă lectura

Nedumerirea.

             Câte nu se întâmplă într-o viață de om… Omul ăsta nu fusese nici el scutit de încercări. Ei, așa câteodată, încercările astea mai luau și ele câte o pauză. Mai respira și el. Per total însă, viața lui trecuse prin două ipostaze iar una dintre ele era, așa…, precum un tunel întunecos. Și pe deasupra, tunelul acesta nemernic se mai și îngusta. Asta era partea cu necazurile din viața lui. A doua ipostază era o întindere maiestuoasă de ape albastre, calme, ce se pierdea într-un orizont îndepărtat, aproape imperceptibil. Era ceea Continuă lectura

Mașini serioase.

            Dacă cineva făcea „imprudența” să trimită o carte poștală, deși mai indicată era o vedere cu o horă rămânească sau o ie, la o firmă constructoare de mașini de prin Europa, se procopsea în câteva săptămâni cu ceva pliante promoționale. Era necesar să menționezi adresa și să fi trăit pe la mijocul anilor 70. Continuă lectura

Toamnă.

                  Într-o anumită epocă, pe care mulți au uitat-o iar alții nici n-au cunoscut-o, la cele mai înalte școli medicale românești discipolii începeau să cunoască arta vindecării cu câteva materii fundamentale. Printre ele se așeza în frunte anatomia, nu din pricina alfabetului ci pentru că era mai mult decât importantă. Mă cam mira nedumerirea unei Continuă lectura

De toamnă.

„Uitați-vă ce mi-au făcut frigul și bruma!”

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

        „Nici pentru noi nu e mai bine… Și ce mândre eram astă vară.”

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

     Culori terne…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

         … numai un ciorchine uitat s-a cianozat cumplit.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

   Sigur și dârz pătrunjelul se ține tare și nu și-a pierdut clorofila. Încă.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA