De toamnă.

„Uitați-vă ce mi-au făcut frigul și bruma!”

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

        „Nici pentru noi nu e mai bine… Și ce mândre eram astă vară.”

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

     Culori terne…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

         … numai un ciorchine uitat s-a cianozat cumplit.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

   Sigur și dârz pătrunjelul se ține tare și nu și-a pierdut clorofila. Încă.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Anunțuri

Mingea.

             Indiscutabil faptul că toți oamenii, la un anumit moment din viață, au avut de a face cu o minge. Nu doar în sensul că le-a venit pe neașteptate în cap în timp ce erau întinși pe nisip ori când treceau prin parc, taman când aveau gândurile plecate aiurea.

            Mă refer la jocul cu mingea. Indiferent ce marcă și destinație avea ea. Acu’ câteva decenii bune și eu începusem să dau cu piciorul într-una. Că nu aveam mare spor deoarece eram numai „piele și os”, pe de o parte, și, pe de-alta, pentru că aveam niște amărâte de garduri ce începuseră să cedeze binișor, iar bunicul (care nu dăduse cu piciorul într-o minge niciodată) mă tot „îndemna” să nu mai „bat gardurile”… Aveam o minge destul de amărâtă. Ca mine. Costa 9 lei, era din cauciuc și mirosea frumos atunci când era nouă. Mi se părea că avea miros de prăjitură. Asta fiindcă nu prea ajunsesem să privesc vreuna. Numai cozonacul pe care-l făcea mama, la vatră, îl știam.

             Mingiile acelea, fiindcă trebuie să recunosc faptul că au fost multe la număr deoarece de multe ori rămâneau agățate în cuiele ce ieșeau81-oct_22 din scândurile gardurilor, erau de diferite culori, iar mie îmi plăceau mai mult cele verzi. Cum spărgeam una, cum începeam gudureala pe lângă tata să-mi aducă una nouă de la oraș, atunci când ajungea cu treburi importante pentru școală.

              Mult mai bine m-am simțit când, în loc să alerg singur după ea și să „bubui” gardurile bătrâne, am început să joc fotbal cu frate-meu. Începutul a fost exagerat de timpuriu. Adică, atunci când el abia începuse să se țină pe picioare… Însă, până la urmă, inițiativa mea a fost benefică pentru că alergându-l de mic s-a dezvoltat fizic mai bine. Din punctul lui de vedere nu știu cum vede acum întâmplările din vremea aceea. Nu prea ne mai vedem. Și nu doar faptul că umblă pe mări și oceane, mânuiând motoare de vapoare, ar fi singurul motiv. Doar că asta face parte din alt film. Mai greu de „difuzat”.

Homeless.

          În urmă cu vreo două zile, un condei iscusit trimitea în blogosferă câteva detalii de la o întâlnire (absolut reală) a bloggerilor, despre care afirma că, „cei mai mulţi suferim de ciudăţenii, fixaţii, timiditate, manii, chestii obsesiv-compulsive, complexe, suntem nişte asociali bine mascaţi de expunerea de pe bloguri”. Nimic mai adevărat. La urma-urmei suntem oameni și trăim într-o lume nițel cam nebună.

            Așa că, mai devreme sau mai târziu, pe fiecare ne miruiește câte ceva dintre aceste suferințe. Pe de altă parte, într-o lume nebună dacă ai făcut imprudența și nu te-ai infectat cu oleacă de nebunie, riști să nu pari normal… Convingerea mea este că pe lângă toate astea mai avem o suferință, aceea numită dezamăgire. Cred că mulți dintre noi, cei care ne „întâlnim” pe strada cuvintelor scrise, scriem fiindcă ne împing fel de fel de dezamăgiri. Mai mari, mai mici, vechi sau noi, aromate sau nu, dar pe care viața ni le-a servit cu nonșalanță. Așa că fugim din bula noastră, aceea cu diverse probleme, și încercăm să ne agățăm de un cârlig nevăzut, necunoscut și incert ca eficiență. Scriem. Subiecte multiple, tot felul de pățanii, istorioare, călătorii, regrete și frustrări, critici mai mult sau mai puțin acide, poezii și melodii, poze și amintiri… Toate sunt foarte utile, fiindcă ne mută gândirea de la dezamăgirile pline de lașitate, provenite de la ceea ce se cheamă cotidian, la o ipostază în care ne simțim puțin mai confortabil și detașați. Găsim și noi un… adăpost. Chiar dacă numai pentru câteva momente.

            Chiar dacă trăim cu o superbă iluzie. Aceea că ne-am luat medicația nimerită care ne ajută să uităm dezamăgirile…

79-sept_27

Sursa foto: pixabay.com

Pe aici și nici pe aici, nu se trece!

            Astăzi se împlinesc 100 de ani de la apogeul bătăliei de la Mărășești. Cum peste 100 de ani de aici înainte, nimeni din neamul meu nu-și va aminti de faptul că bunicul pe linie paternă a luptat în războiul de reîntregire a neamului românesc, m-am gândit că n-ar fi rău dacă ar mai rămâne scrise câteva rânduri despre momentele când armata română a intrat în rândul marilor armate ale lumii. Continuă lectura

Câte ceva din viața la țară.

              Vrem nu vrem, în zilele acestea e arșiță serioasă. Necuvântătoarele o duc și mai greu. Cu toate astea, motanul nostru Puf nu dă semne că se simte rău la cele 38oC în blana personală…

66-aug_5

            Cu ceva sudoare, o mașină de tuns iarba și o sticlă cu apă minerală, am refăcut gazonul curții. Cățelul din gospodărie, Rocky,  poate să alerge acum 60 m plat în 4 secunde!

67-aug_5

            Însă numai de asta nu-i mai arde lui…  Preferă umbra și oleacă de pardoseală, ceva mai rece.

68-aug_5

            Prin grădină, aceeași arșiță. Roșiile mamei se coc în neștire. Unele sunt mai mititele…

69-aug_5

            …altele, ceva mai reușite și dornice de… soare.

70-aug_5

            Una peste alta, e căldură mare monșer!

Ziua.

             Întotdeauna la aniversarea zilei de naștere se petrec evenimente mai mari sau mai mici. Un catalog al lor ar fi inutil fiindcă fiecare dintre noi le trăiește odată pe an și nici n-ar fi de interes general. Continuă lectura

Uși.

           Aștepta un verdict, acolo pe o bancă de la ușa cabinetului de consultații. Căzut pe gânduri și obosit de anii care-i lăsase în urmă, încet-încet peste mintea lui se așternură scenarii de toate categoriile, dar cele sumbre și pesimiste conduceau clar cursa… Continuă lectura