Mingea.

             Indiscutabil faptul că toți oamenii, la un anumit moment din viață, au avut de a face cu o minge. Nu doar în sensul că le-a venit pe neașteptate în cap în timp ce erau întinși pe nisip ori când treceau prin parc, taman când aveau gândurile plecate aiurea.

            Mă refer la jocul cu mingea. Indiferent ce marcă și destinație avea ea. Acu’ câteva decenii bune și eu începusem să dau cu piciorul într-una. Că nu aveam mare spor deoarece eram numai „piele și os”, pe de o parte, și, pe de-alta, pentru că aveam niște amărâte de garduri ce începuseră să cedeze binișor, iar bunicul (care nu dăduse cu piciorul într-o minge niciodată) mă tot „îndemna” să nu mai „bat gardurile”… Aveam o minge destul de amărâtă. Ca mine. Costa 9 lei, era din cauciuc și mirosea frumos atunci când era nouă. Mi se părea că avea miros de prăjitură. Asta fiindcă nu prea ajunsesem să privesc vreuna. Numai cozonacul pe care-l făcea mama, la vatră, îl știam.

             Mingiile acelea, fiindcă trebuie să recunosc faptul că au fost multe la număr deoarece de multe ori rămâneau agățate în cuiele ce ieșeau81-oct_22 din scândurile gardurilor, erau de diferite culori, iar mie îmi plăceau mai mult cele verzi. Cum spărgeam una, cum începeam gudureala pe lângă tata să-mi aducă una nouă de la oraș, atunci când ajungea cu treburi importante pentru școală.

              Mult mai bine m-am simțit când, în loc să alerg singur după ea și să „bubui” gardurile bătrâne, am început să joc fotbal cu frate-meu. Începutul a fost exagerat de timpuriu. Adică, atunci când el abia începuse să se țină pe picioare… Însă, până la urmă, inițiativa mea a fost benefică pentru că alergându-l de mic s-a dezvoltat fizic mai bine. Din punctul lui de vedere nu știu cum vede acum întâmplările din vremea aceea. Nu prea ne mai vedem. Și nu doar faptul că umblă pe mări și oceane, mânuiând motoare de vapoare, ar fi singurul motiv. Doar că asta face parte din alt film. Mai greu de „difuzat”.

Reclame

Dependența cu măsură.

         S-a adunat ceva timp de când l-am auzit pe omul gândurilor profunde, scriitorul O. Paler, că spunea: „Tot ce există în mine ca seriozitate provine din lumea copilăriei.” Desigur că, pe maestru nu-l putea suspecta nimeni de seriozitate puțină, fiindcă în orice punct l-ai fi înțepat cu acul, ar fi sărit seriozitate. Ceea ce m-a pus pe gânduri a fost de ce „din lumea copilăriei”? Continuă lectura