Aștepta metroul, trăgând după ea un cărucior de piață. Un smart, cam jumătate dintr-o tabletă, se vede la marginea unei căciuli tricotate manual, de sub care se strecoară păr complet alb și parcă netăiat din anii `50, în vremurile când a fost cumpărată, probabil, și poșeta atârnată de antebrațul stâng. Povestea ceva lui Vicky, după cum aveam să aflu ulterior, și promitea precum că: „voi aștepta, acolo, în apropiere de Antilopa”. După ce s-a așezat pe unul din cele șase scaune libere de pe partea opusă, a continuat să vorbească la telefon. Și a făcut-o vreo opt stații. Asta n-ar fi fost cumva o tragedie, însă ca mai toți bătrânii vorbea tare, de parcă nu ar fi fost suficient de convingătoare în transmiterea ofurilor prezente și trecute.
Printre păreri de rău și justificări despre „de ce i-am dat banii, că mai bine îi treceam din cont în cont, prin bancă” sau cum că „Victor stă grămadă pe mine cu nu și nu!”, a ajuns la invocarea destinului cu „sper să mor înaintea lui, altfel voi avea zile negre cu Camelia. Așa… el se va descurca…” Urmară câteva reproșuri insolite legate de „banii din vânzarea apartamentului de două camere, despre care nu știu absolut nimic”, după care, iritată zdravăn în glas, numai ce spune:
– „Auzi dragă, astea nu-s probleme… Probleme ai când ai un copil bolnav și-l vezi murind câte un pic în fiecare zi… astea-s probleme!”
Da maică, așa este! Astea sunt adevărate probleme.
Și cu toate că aflase tot metroul, altfel destul de liber la ora aceea, că nu se înțelege bine cu nora ei, i-am zis în gând, la coborâre, să-i trăiască copiii sănătoși, așa cu încurcături cu bani, apartamente și ce-or mai fi… Așa, nu va avea niciodată… probleme.
Sursa foto: pixabay.com
asimetrii 